popasul tacerii...

Uneori, pentru a descoperi un lucru simplu, evident, avem de facut o lunga calatorie. Avem de schimbat o perspectiva, astfel ca lumina sa se reflecte din ceea ce privim si nu sa treaca prin...

Am fost surprins nu demult, de intrebarea unui coleg, venita in timp ce incercam sa descurc sensul unor analize de laborator primite: "pot sa te ajut cu ceva?" Foarte amabil din partea lui, mi-am spus in secunda imediat urmatoare. Apoi, alte si alte asemenea intrebari, ori de cate ori cadeam pe ganduri in fata a ceva... In cele din urma, iritat, i-am spus unei colege ca pur si simplu ma gandesc si, personal, nu cred ca am nevoie de ajutor in a gandi... si nici nu vad cum ma poate ajuta cineva sa gandesc in timp ce eu gandesc, decat doar daca am putea gandi impreuna, ceea ce este exclus atata timp cat fiecare poate gandi in propriul cap si nu in al altuia!

Dincolo de furia mea legitima, am avut bucuria si linistea celui care are o revelatie, o epifanie... In societatea engleza, a sta pe ganduri este ceva daunator, este privit cu reticenta si ingrijorare. Cum adica, te gandesti? NU actionezi? Nu te avanti? Nu poti spune ce este in mintea ta? Nu esti ca o carte deschisa? De ce? Te temi de ceva, de cineva? Tacerea, este condamnata din start. Meditatia este un nonsens. Introversia este boala. Am enumerat trei legi care stau la baza societatii britanice. Si nu numai....

Ne intrebam de ce avem razboaie, de ce oamenii reactioneaza, de ce nu suntem mai intelegatori si mai compasivi... Pai, in timpul comunistilor, s-a dezvoltat un plan amanuntit despre cum sa tina mintea oamenilor ocupata: autobuzele trebuie sa intarzie, la fel aprovizionarea cu alimente a magazinelor, serviciile sociale trebuie sa aiba sincope iar retelele de termoficare, electrificare sa aiba defectiuni minore la anumite intervale de timp. Cand am vazut prima data documentele epocii in care erau detalii referitoare la "captarea atentiei", am fost socat. Am condamnat o data in plus comunismul si m-am bucurat ca in sfarsit Romania a pornit catre o alta epoca, una capitalista....

Nu trece mult si observ aceeasi preocupare de "captare a atentiei" si intr-o tara cat se poate de capitalista, prima tara din Europa in care a avut loc revolutia industriala: Anglia! Reclame peste reclame, sute si mii de organisme si organizatii cu nume pompoase, care te apara si te protejeaza din pantecul mamei pana la locul de munca. Daca veti incerca sa vedeti cu ce se ocupa acele organizatii caritabile, nonguvernamentale, veti fi surprinsi: cu nimic! Exista sute si mii de licitatii in care se negustoresc fleacuri. Ruleaza fonduri imense, asigura o continua miscare sociala si cam atat. Vorbe goale, o miscare inutila. Daca veti incerca sa taceti, sa nu faceti nimic doar sa va ganditi, cineva se va opri sa va intrebe ce s-a intamplat, cu ce va poate ajuta.

Orice este permis intr-o tara democratica: sa porti voal pe fata, sa faci mitinguri de protest, sa comentezi despre regina sau guvern, despre bani sau sport, orice dar nu sa gandesti! Adica nu putem gandi in timp ce facem ceva, ar putea intreba unii???

Nu, procesul fecund al gandirii tine de repaos, fructificarea sa tine de concentrare si sanatatea gandirii tine de repaosul total, de meditatie. Lumea este aceeasi, indiferent de ideologie, preocuparea de a manipula si mentine structura puterii in stat este aceeasi... Altfel exista riscul ca oamenii sa ajunga la concluzia ca nu au nevoie de supermarket-uri, de poluare sau de politicieni. Ca nu au nevoie de cineva sa ii reprezinte mai bine decat o fac ei insisi, ca nu au nevoie sa li se spuna cat valoreaza munca lor pentru a o putea aprecia...

Langa mine s-a oprit un domn cu un aer absent care ma priveste aparent binevoitor:" How are you? May I help?? " Realizez ca privesc asfaltul de mai mult de 5 minute, fara sa ma misc din loc. "I'm fine, thank you!" raspund si ma indepartez grabit...

pentru Romania...

Ascultam Edith Piaf, Laura Fabian, Maria Tanase... Aceeasi tara, aceeasi lume... Lumea celor care mai cred in daruire, in cantec, in zestre, in suflet... in ploaie si dans, in zapezi calde si lacrimi inghetate... in omenesc.

Dalida si Alain Delon, Aura Urziceanu si Aurelian Andeescu... Belafonte si Nana Mouskouri, ...flori si cuvinte, ploi de septembrie... il ascultam pe Gilbert Becaud si tandra sa "Nathalie", o ascultam pe Angela Ciochina cu "Trenul imblanzit"....

Am inteles pentru totdeauna, intr-o fractiune de secunda am simtit valoarea eternitatii, testamentul celor care construind au trecut, luptand s-au odihnit: lumea aceasta va muri/ lumea noastra inca nu s-a nascut!

Lumea dinlauntrul nostru inca tasneste asemeni izvoarelor reci, taioase strabatand cremenea.., nerecunoscute, ingradite. Ceea ce ne inconjoara, artificiul unei lumi care a uitat sa se schimbe din lacomie si lene, din adormire si nepasare, urmeaza sa moara in raceala proaspata a vietii refuzate atata timp...

Celor ce mai cred in pamantul numit Romania, celor care mai canta limba unui popor amestecat crescut pe pamantul numit Romania, celor care obosesc pentru ziua de maine ce va rasari deasupra pamantului numit Romania, le spun ca noaptea este mai adanca inainte de rasarit si iarna mai rece inaintea primei zile de primavara...

Le spun ca inca mai avem ceva de spus, ca inca nu putem sa inchidem ochii, inca nu a venit vremea mortii sufletului nostru... In echilibrul vietii si mortii, in balanta naturala a nimicului si preaplinului poate ca avem un moment de cadere, de uitare de sine.... Dar nu acesta este sfarsitul, tacand asfixiati de manele si politicieni, de coafuri si pomezi, de promisiuni electorale si smecheri de cartier,...

Nu putem pleca de pe scena blamandu-ne istoria sau pe cei care si-au ingenunchiat viata in fata ei, nu putem pleca autocritic, condamnandu-ne la nefiinta. Putem pleca infranti, dar nu autocritic manipulati de cei care nu sunt capabili sa ne infranga....

Ajutati de pretutindeni, de toti aceia care au dat lumii si au jertfit lumii, de toti aceia care au construit si au cucerit pentru un motiv ramas necunoscut, cum necunoscuta este esenta noastra, ajutati de tot ceea ce creste, avem a ne continua calatoria, constructia, visul... Avem a ne ridica fruntile si inimile catre cerul pe care l-am spalat cu privirile noastre si care ne-a acoperit in ratacirile noastre. Avem a spala murdaria lacoma pe care cei lacomi si-au facut-o imn... Sa spalam ochii nostri si ai celor care pacaliti de prea mult timp, si-au facut din loterie o speranta....

Am renuntat la prea multe... La cinste, la onestitate, la inteligenta si dragoste sub pretextul nerentabilitatii. Am renuntat la noi de prea multe ori, sub pretextul comoditatii...

Am acceptat modele nefunctionale prea destul. Am inchis ochii prea mult timp... Celor care mai cred in suferinta si cantecul numit Romania, celor care mai SUNT, le spun: lumea aceasta va muri/lumea noastra nu s-a nascut inca... Un an nou va incepe... Un an nou se va naste... Mai avem o sansa....sa incepem!

" N-ai dezmierda, de n-ai şti să blestemi,

surâd numai acei care suspină,

de n-ai fi râs, n-ai fi ştiut să gemi,

de n-ai fi plâns, n-ai duce-n ochi lumină.

Şi dacă singur rana nu-ţi legai

cu mâna ta n-ai unge răni străine,

n-ai jindui după un colţ de rai,

de n-ai purta un strop de iad în tine.

Şi nu te-nalţi în slăvi dacă nu cazi

cu fruntea grea în pulberea amară,

iar dacă-nvii în zâmbetul de azi,

e c-ai murit în lacrima de-aseară."

Radu Gyr - Antiteze

Povara...

Departe de Romania, sub apasarea dorului de casa..., zilele au un numitor comun, monoton, acela al indepartarii. Orice cuvant, cantec, stire din Romania, devine un mesager pe care il primesc cu o deschidere totala.

Si totusi, astazi cand am reauzit un colind traditional cantat de Hrusca, am simtit ceva ripostand in adancul meu, am simtit revolta. M-am simtit din nou in fata a ceea ce m-a alungat de acasa, luandu-mi PATRIA... Am simtit drama, a mea si a noastra... Am cautat in urma, am privit prezentul, m-am privit pe mine, apoi am scris...

De-a lungul si de-a latul istoriei, intreaga noastra drama poate fi cuprinsa intr-o singura lupta, indreptata impotriva unui dusman general si ascuns, acoperit de cuvantul "mediocritate"... In fata lumii, in fata existentei, omul poate fi sau se poate preface ca este. Omul poate iubi sau se poate preface, poate uri sau se poate preface, poate fi fericit sau se poate preface...

Deciziile prin care ne indepartam de ceea ce santem - si suntem ceea ce simtim ,- ne fac apatici, plictisiti, tradatori si sclavi ai rutinei, raportati perpetuu la ea, ca la un punct invariabil de referinta.

Sentimentele ne definesc, ne dau consistenta dar sentimentalismul - pentru ca asta inseamna mediocritatea - sentimentalismul ne dilueaza, ne ucide fiinta sub praful fardului ieftin, sub masca de circumstanta... Tot ce inseamna arta, se afla sub semnul sentimentului si al adevarului, pentru ca adevarul este cel mai puternic sentiment. Nu poti zbura cu aripi false si nu poti iubi cu zambete si replici de ocazie. Poti plange sau poti rade, poti fi extatic sau trist dar nu indiferent, pentru ca sentimentalismul este apanajul indiferentului, al incapabilului de a se lasa sa simta, este dulcegaria celui care nu poate fi miere dar nici fiere... este cucoana care te toscaie din buze in dreptul urechii in loc de sarut, este zambetul din reclamele la pasta de dinti, este seriozitatea bisnitarului la costum, aerul de siguranta al politicianului in spatele cordonului de bodyguarzi...

Sentimentalismul este umoarea celui mort, acoperind cu mirosul ei pestilential ochii copiilor si visele lor, hotararea parintilor si demnitatea batranilor. Sentimentalism inseamna manele, telenovele, "Rapirea din serai" pe peretele bucatariei bunicilor. S-a insinuat dintotdeauna in mintea oamenilor, cu iluzia comfortului, a satisfactiei pe jumatate, a copiei care se poate substitui originalului.

L-am ascultat pe Hrusca si m-a durut. Am ascultat-o pe Maria Tanase si am plans. Nu e o chestiune de gust. E daruirea lui a fi in ceea ce faci. Calea de mijloc este locul in care extremele se intrepatrund si nu golul dintre ele... Sentimentalism, indiferenta, mediocritate - o trista trinitate, o cruce pe care ne-am rastignit istoria, o povara pe care am impartit-o nedrept copiilor nostri... Lume, lume...

"poveste nesfarsitoare... "

In ultimele zile, osardia cu care revista "Historia" a publicat materiale continand critici la adresa unor personalitati din sfera politicului, artelor, mi-a readus un gust amar in memoria olfactiva; acela al hapurilor pe care eram silit sa le inghit cand eram copil, care dincolo de calitatea lor curativa indoielnica, insemnau totodata constrangere,autoritate si o gramada de efecte secundare...

Ma refer aici la articolele in care este acuzata, combatuta, aratata cu degetul, atitudinea antisemita...

Cred ca cei mai agresivi, mai plini de ura si mai daunatori normalitatii sociale, sunt asa zisii acuzatori ai antisemitismului. Spun asta in contextul in care a acuza sau a blama o intreaga natiune sau un intreg popor, este o actiune pe care o descalific din start. Putem observa consecintele antisemitismului, la fel si pe cele ale condamnarii sale: sunt aceleasi!

Adica unii, sub pretextul apartenentei la un popor sau o religie, sustin ca vecinul evreu este un nemernic. Altii il apara pe speculantul profitor, pe interlopul nemernic, pentru ca este evreu.

Unii sustin ca evreii sunt victime si au fost intotdeauna victime. Altii ii considera calai si au fost intotdeauna calai.

Am observat insa ca nimeni nu loveste, nu condamna ticalosia, santajul, furtul, crima, traficul cu arme sau carne vie, exploatarea la sange a oamenilor sau a pamantului...

Moralistii sunt ocupati sa apere sau sa sustina semitismul, adica daca esti evreu esti inocent. Extremistii incearca sa acopere cu numele de evreu orice culpa reala sau imaginara, daca esti evreu esti vinovat.

Miscarea s-a amplificat in curentele nationaliste, de unde isi trage de fapt radacinile: germanofil, hungarofil, anglofil - germanofob, hungarofob, anglofob.

Sau ii bagam pe toti la gramada, sau ii scoatem pe toti la gramada. Ma intreb, nu putem fi putin mai selectivi?

Ticalosul este ticalos indiferent de nationalitate, religie sau apartenenta politica. Scursura este scursura...

Ciudat, regasim aceeasi inversunare in atacarea si demolarea unor curente sociale: comunism, capitalism etc. Cum poti condamna creatia unui popor fara a-l condamna si pe el? Imposibil!! Popoarele au construit, ridicand printre ideologii de circumstanta, piatra si lemnul pana la eternitatea cuvantului, iar cuvantul pana la eternitatea tacerii.

Au sadit gradini si cimitire, au sapat fantani si au cautat spre stele, au scris papirusuri si au insemnat harti. Daca insa acest demers s-a aflat sub semnul zodiacal al comunismului sau imperialismului, ghinion: totul este sters si pus de cronicari harnici sub semnul nimicului, in functie de interesul conjunctural de putere. De ce, ma intreb, se condamna comunismul???

Raspuns: pentru ca el a reprezentat cea mai neagra perioada...etc. Complet fals!! Criminalii, tortionarii si scursurile sociale, au reprezentat cea mai neagra fila a istoriei noastre sau a altor popoare, dupa caz.

Ce diferenta exista intre aceia care au propovaduit egalitarismul, dar l-au aplicat pentru a-i face pe ceilalti egali in a-i sluji pe ei, cativa profitori ai unui cutremur social si cei care propovaduiesc competitia dar o aplica sub stindardul lacomiei, invingatorul fiind cel care suge mai eficient seva celorlalti...

Suna moral, justitiar: sa condamnam comunismul, sa condamnam nazismul, sa condamnam capitalismul, adica toate formele de guvernare cunoscute pana in prezent! Toate au gresit, trebuie demolat totul cu sarg si consecventa! Dar Oamenii, ei, Oamenii, unde sunt? Ei au construit sosele, biserici, ziduri si metereze, scoli si apeducte, cazarmi si lagare. Ei au plans si au iubit, ei au strans si au risipit, ajungand la o agoniseala de spirit pe care au si incercat sa o transmita mai departe... Oamenii au incercat sa ridice, stramb sau drept, au incercat sa cante fals sau angelic... ei unde sunt??

Sunt sub ruinele imperiilor si structurilor pe care ne grabim sa le condamnam, sub ruinele ideologiilor pe care le stergem cu radiera istoriei din patrimoniul umanitatii. Acolo sunt Oamenii, striviti sub uitarea impusa... inntr-un incarcerant inconstient colectiv Istoria actuala se incearca a fi o colectie de etichete, un vraf de dosare, in care dupa semnul plus sau minus pus pe coperta, Oamenii sa dea din coada la deschiderea lor sau sa-si acopere urechile vinovati.

Am invatat privind in jur, ca Oamenii trebuie ingropati adanc, condamnati repetitiv, pentru a face loc scursurilor, dejectiilor care nu pot construi nimic, nu pot vindeca sau iubi! Dar pot judeca, pot pune la zid, la zidul pe care l-au ridicat altii - ei nefiind in stare -, moralisti istorici, moralisti religiosi, moralisti sociali, moralisti de salon si de scena!

Pentru a fi mai eficienti, ei au nevoie de analisti, care sa le serveasca materia prima... Acestia analizeaza realitatea!!! Adica ceea ce nu poate fi decat trait, ei analizeaza!!! Confunda si suprapun procesului de prelucrare a datelor pe acela al trunchierii si manipularii ascultatorului!!! Analistul iti explica de ce mori de foame, in ce conjunctura ai ajuns sa crapi, iar moralistul te convinge ca bunastarea ta trecuta este condamnabila, iar saracia crunta este virtute!!

Analistul poate fi istoric, sociolog, psiholog...

Moralistul poate fi politician, preot, sau "formator de opinie".

Pe orice drum am apuca, mai devreme sau mai tarziu, se va dovedi o imensa greseala, va trebui sters totul (adica confiscat...), iar pacatosul pus la plata. Totusi, parca lipseste ceva:" nobila victima"!

Adica indiferent ce ti se ia si cat, pentru a inghiti pumnul indesat in gura, pentru a apleca spinarea sub forma de virgula, trebuie folosita o forta de apasare corespunzatoare: vinovatia!

Asa ca analistii vor analiza, moralistii vor acuza, iar "nobila victima" se va arata! In fata "evidentei", ce mai putem face? Ne punem cenusa in cap, (daca nu ne-au luat-o si pe aia) si incepem cainta, adica ungerea curului gras al "victimei nobile" cu grasime...Nu, nu este o vulgaritate, este o uzanta. Peste putin timp, procesul de umilire al Omului va fi demascat, in sensul ca Omul a gresit dosul pe care trebuia sa-l unga... "Victima nobila" se schimba, si istoria se repeta.

Cel care a facut plecaciuni germanului in uniforma neagra cu zvastica pupandu-i cizmele lacuite, acuzat de saracirea celorlalti, se va intoarce sub biciul moralei eliberatoare si a analizei acide si se va prosterna in fata camatarului evreu ale carui neamuri necunoscute din gropile comune, devin martori neputinciosi la confirmarea statutului sau de "victima nobila".

Rasfoiti "Historia" si nu numai... o colectie de "nobile victime", moralisti si analisti curg dintre pagini...

Eu intreb retoric si poate a pustiu: Oamenii, ei unde sunt? Unde sunt mamele obosite, tatii flamanzi si copiii desculti... omenirea noastra uitata de omenie, unde este? Unde sunt casele de chirpici si rasetele de prin curti, horele si bascalia, unde sunt? Unde este istoria trecutului nostru, si in care tabere potrivnice a fost incarcerata din dorinta incatusarii Omului, ultimul soldat-copil, in fata trinitatii devoratoare de spirit? - cinism, ura si lacomie, analisti, moralisti si "nobile victime".

Ei, care in jocul tiranic al copilului care creste si nu-si da seama de puterea cu care strange pasarea in pumn, ei care au ranit, au zidit, au iubit si s-au batut cu propriile umbre, ei oameni amestecati prin faptele si credintele lor, prin slabiciunile si puterile lor, ei unde sunt? In care istorie si a cui?

Pana cand nu ne vom aminti de simplitatea trecerii lor, pana nu ne vom inchina simplitatii de a fi, trecutul ne va nega prezentul si prezentul trecutul, intr-o bolnava poveste nesfarsitoare...

jaf de trandafiri...

"Pasarile nu mor niciodata. Ele zboara si nu se mai intorc..." suna citatul din Al. Ivasiuc pe care aproape toti colegii generatiei mele l-au strecurat in "caietul cu amintiri" de la sfarsitul gimnaziului sau al liceului. Citat, care pana acum cateva zile mi s-a parut putin prea romantic, cu un patrunzator gust de sirop.

Ceea ce i-a schimbat gustul, ceea ce i-a dat duritatea si fermitatea unui soclu, au fost schimburile de pareri din ultimele zile, referitoare la viata si creatia omului Adrian Paunescu.

Ma intorc in trecut, la Dabuleni in vara lui 1986: o mare de nisip brazdata de perdele de salcami, intre care adapostite de vanturi se desfasurau livezi de caisi si ciresi, campuri de soia si floarea soarelui, ardei si rosii, mazare si dovleci, rapita si varza, inconjurate de brauri de vita-de-vie. Perii, piersicii, merii si gutuii erau scunzi cu ramurile la indemana culegatorului, porumbul si fasolea erau dese cu roadele inghesuite, tot pentru folosul culegerii lor. Ochiul se bucura la vederea curgerii apelor prin canale pavate, cu salcii pe maluri, in care dis de dimineata taranii aruncau navodul pentru a-l scoate plin de peste...

Copiii spargeau pepeni pentru samanta, nimeni nemaitanand socotela miezului rosu care le colora fata. La fel si noi, adunati intr-o tabara de vara, dadeam cate o mana de ajutor la stransul fructelor si semintelor, dupa ce incheiam programul de informare asupra tehnicilor si procedeelor folosite la statia agricola pilot, de cercetare de la Dabuleni....

Printre arome si culori, seara, in jurul focului de tabara ne adunam pentru un cantec si o poezie. Cantecele Cenaclului Flacara inca mai curgeau intre oameni... nu era absurd sa vorbesti si sa canti despre Romania. Nu era stupid sa vorbesti despre dragoste sau sa reciti o poezie. Nu era absurd sa scrii versuri sau sa razi in versuri si nici sa urmaresti tacut rosul asfintitului.

Si nu stiu daca pragmatismul apasator al nisipului sau un altfel de apasare i-a facut pe acei oameni sa umple fiecare gradina si margine de camp cu trandafiri. Lanuri de trandafiri apasau privirea sub culoare, pana la verdele abrupt al salcamilor sau cenusiul soselei...

Nu vreau sa divaghez... lucrurile acelea nu mai sunt. Oamenii care visau constient si pur s-au imprastiat in toata lumea. Poezia a tacut iar focul de tabara s-a stins. S-a aruncat multimii ideea inutilului constructiei si Romania s-a transformat treptat intr-un santier parasit. Politicienii au oferit iluzia prosperitatii si bancile pe cea a proprietatii. Am cumparat iluzii pe bani grei.... Ne-am umplut buzunarele de etichete si chitante, consumul a devenit sport iar sportul o simpla marfa.

Nu vreau sa scriu despre Paunescu. Nu vreau sa mai vorbesc despre valoare si despre non valoare... cine poate masura?

Nici nu vreau sa cumpar amintiri de la cei care vor citi aceste randuri. Vreau doar sa acopar pustiul gradinilor de trandafiri ce nu mai sunt, a poeziilor care nu se mai canta :"pasarile nu mor niciodata, ele zboara si nu se mai intorc".

As vrea sa aduc o floare ofilita la capataiul generatiei de visatori, care a mai murit putin si semnificativ in aceste zile.

As vrea sa aduc tot atatea lacrimi de cate are nevoie floarea aceasta, sa renasca... dar, nu tine doar de mine; izvorul e in fiecare.

Retrospectiva

Uneori ma opresc brusc si ma uit inapoi... Alteori imi ofer ragaz pentru o retrospectiva in mod planificat, cum ar fi pe parcursul unui weekend.

Scopul a fost intotdeauna acelasi, de a pune in balanta eforturile si castigurile, de a aprecia din perspectiva personala justetea drumului pe care ma aflu.

Am parasit de mai bine de trei luni sistemul medical romanesc, ghidat de dorinta de a munci intr-un mediu civilizat, cu reguli stricte si clare, in care a face performanta sa fie un de la sine inteles...

Intr-adevar, sistemul medical britanic este plin de reguli, protocoale, guideline-uri extrem de stricte. Am inteles ca a face performanta inseamna a urma cat mai strict - dincolo de limita absurdului, daca se poate -, protocolul!! Este frustrant sa discuti in protocoale, sa uiti de pacient in favoarea unui protocol, oricat de bine gandit ar fi fost el la un moment dat.

In plus, protocoalele oricat de complexe, nu pot inlocui inteligenta celor care le utilizeaza. Nu vreau sa jignesc pe nimeni, nu injur si nu scuip... dar protocoalele medicale au fost gandite pentru a fi un ghid, un ajutor. In prezentarea multora din protocoalele NICE se afirma ca acel protocol nu se substituie gandirii clinice, afirmatie care la vremea ei m-a mobilizat spre a face pasul decisiv spre UK. Realitatea, cel putin in spitalul in care lucrez, este putin altfel....

De exemplu, un pacient de 8o de ani, cu o lombosciatica severa - cu dureri intense in ciuda medicatiei antialgice-, care il impiedica sa paseasca, sa se deplaseze normal si care locuieste singur, este un pacient care trebuie retinut la spital intrunind criteriile de internare . Au fost nevoie de multe ore de negociere cu echipa medicilor internisti, pana cand acest lucru a fost posibil. In general discutiile se poarta la modul: "suntem de acord ca trebuie internat dar sa-l vada mai intai ortopedul, sa fim siguri ca nu e altceva...". Ortopedul vrea un examen CT ca sa fie sigur ca nu e vreo piatra la rinichi, iar radiologul sustine ca este prea aglomerat pentru a face examinarea... sau radiologul este de acord dar nu imediat, ceea ce inseamna ca pacientul va depasi cele 4 ore alocate in sistem pana la luarea unei decizii un privinta sa. Se revine la interne solicitand internarea, invocandu-se si factorul timp. Acestia vor cere din nou sa fie vazut pacientul de un ortoped, iar ortopedul va refuza categoric in lipsa unei examinari CT... Pe durata acestui parcurs stupid, sa mai poate amesteca si medicul consultant din A&E, care sa sustina ca nu are rost sa se faca CT, anuleaza comanda pentru examinare, insistand sa fac trimiterea pentru internare... si totul se reia..., respectandu-se desigur protocolul.

Desigur, cineva ar putea sa se intrebe ce face pacientul, in timpul asta?? Pacientul ia calmante, si asteapta intr-un pat intelegand cu greu ca desi acasa nu poate pleca, inca nu e sigur ca se va interna...

Am intalnit pacienti adusi pentru ca lesina. In cazul persoanelor in varsta, lipotimiile sunt destul de frecvente, si dupa ivestigarea atenta pentru excluderea unor posibile cauze letale, sunt lasati acasa, sub supraveghere. Cu totul altfel arata o persoana de 50 de ani, activa, care lesina de doua ori pe saptamana, cunoscuta cu obstructie partiala de ramura a arterei carotide, si care are programare la medicul specialist peste 3-4 luni... Pana atunci va mai lesina de multe ori, se va antrena la lesinul pe strada si la birou, facand din orice activitate zilnica un sport extrem...

Dar aceste programari la mare distanta, sunt frecvente, astfel incat multe din ceea ce numeam urgenta ginecologica, medicala sau chirurgicala, sunt programate sa fie investigate de medicul specialist peste 2, 3, 4 luni...

Idea ca trebuie sa ma adaptez, ma face mai flexibil, mai suportiv, astfel ca am nevoie sa-mi spuna asistenta de doua ori ca pot si eu sa pregatesc patul pentru pacient, pana sa inteleg ca asta nu face parte din protocol ci din atitudine. Vorbesc cu seful departamentului despre acest aspect, in termeni protocolari iar a treia zi o asistenta imi confunda numele cu al unui medic spaniol care a fost nevoit sa plece dupa multiple conflicte cu asistentele britanice...chiar daca nu a ras nimeni, a fost desigur, doar o gluma...

Asistentele sunt un motiv de uimire si indignare perpetua... Nu completeaza capul de fisa, pentru ca nu au timp. Nu pun canule, nu pregatesc pacientul, nu trimit sange pentru analize, pentru ca nu au timp.Nici ECG-ul nu le prea iese, fie nu au timp fie nu pun bine electrozii... Totusi, in tura de noapte, lucrurile au mers aproape perfect, astfel ca dimineata m-a surprins zambind... : in tura de noapte lucreaza de obicei filipinezi si ...am inteles! Nu, nu vreau sa generalizez: o mica parte din asistentii britanici isi fac foarte bine meseria. La asiatici proportia este inversa!

Totusi, asistentele sunt foarte bine privite... Exista o limita de timp de 4 ore pentru fiecare pacient, patru ore de la inregistrarea pacientului la receptie pana la internarea sau lasarea acasa. Acest timp este o marja de siguranta pentru ca toti pacientii sa fie vazuti in timp util,.. sau asa s-a vrut sa fie la inceput... In conditiile unui numar insuficient de medici si paturi, acest timp este o umilinta in plus, si atat. Daca 20 de pacienti intra in sala de asteptare intr-o jumatate de ora (si asta se intampla des, fiind singurul spital cu sectie de urgente la 500.000 de locuitori la care se adauga si cei care tranziteaza orasul...),ei vor fi inregistrati la receptie cam in acelasi timp, astfel ca primii vor fi luati in primire de medici imediat ce au ajuns, iar ceilalti dupa o ora, doua, sau trei, ramanand doar o ora sau 30 de minute pentru a fi tratati conform protocoalelor in vigoare. Medicii se lupta, majoritatea incercand sa se incadreze in timp, dar sa-si respecte si rigoarea profesionala; daca nu din alte motive, faptul ca o greseala poate atrage retragerea licentei, te face sa fii foarte constiincios.

Aici apare rolul asistentei, asa cum o vad eu: pactizand cu agresorul (a se citi "administrativul"), vor insista pana la abuz, ca medicul sa-si ia decizia. Neavand nici o responsabilitate in acest sens, nu e prea greu sa-l presezi pe altul sa ia o decizie. Pentru respectarea timpului de 4 ore, spitalul incaseaza bani, iar la depasirea lui pierde bani.

In aceasta afacere care nu prea are legatura cu calitatea actului medical, asistentele dau cu biciul, medicii trag enorm (plus asistentii care au gresit nascandu-se in alta tara...) iar pacientii sunt in situatia stupida de a fi primiti in departament pe un scaun, sa li se ia sange pe coridor, iar perfuzia sa li se lege de lampa de perete... Acum un an, am facut un training la "baraca" domnului Arafat, in Targu Mures. Credeam ca inghesuiala, haosul si umilinta medicilor este strict locala, si nu de import; m-am inselat. Este o consecinta care nu tine cont de tara, apartinand viziunii exclusiv financiare asupra sistemului medical, indiferent care ar fi acesta.

Ceea ce este cu adevarat surprinzator este lipsa oricaror critici aduse sistemului medical. Singura afirmatie cu conotatie negativa auzita, a fost: "bad management", care se refera la felul cum a coordonat activitatea medicul de garda ...si cam atat. Concluzia mea este ca fiecare se teme, se teme sa-si piarda slujba, se teme prin educatie si consens. Oamenii se manifesta in functie de protocoalele aprobate, care ajung sa vizeze nu numai viata profesionala ... Imi aduc aminte de Romania lui Ceausescu, in care mergeam toti fericiti spre culmile "Epocii de Aur". Nu lipsa de libertate ne-a scos in strada. Ne-au scos frigul, foamea... Deocamdata, in UK sunt cele mai mari salarii din Europa in domeniul medical, si ...este trist. Incredibil de trist.

Medicina de urgenta, in limba engleza...

Invitatia de a scrie un articol despre experienta in A&E am primit-o ca pe o provocare. Una dintre acele provocari pe care le accepti pentru a te onora pe tine insuti si, deopotriva, pentru ca esti dator.. Incerc sa ma explic si sa raspund totodata...

Observ de la inceput masa-tejghea din mijlocul incaperii. Este centrul de comanda al departamentului A&E (Accident and Emergency), echivalent al departamentului U.P.U. dintr-un spital judetean din Romania... In jurul acesteia orbiteaza 5-6 medici, 8 asistenti medicali dar si personal nemedical, de la asistenta sociala la forte de ordine. Sunt prezentat catorva dintre cei de fata, apoi sunt lasat in grija unui medic intre doua varste, bonom si obosit. Mai tarziu voi afla ca este din Sri Lanka... Undeva in urma au ramas interviul din februarie, alergatura si umilinta din Romania pentru actele doveditoare ale calificarii mele, microstatia ambulantei in care am lucrat pana in luna mai...

Imi vorbeste despre organizarea departamentului, modul de preluare a urgentelor si imi reprosez pentru a cata oara in ultimele 30 de minute, ca nu am exersat mai mult engleza.. Sunt nauc, am un milion de intrebari, ma balbai... Imi zambeste sugerandu-mi sa nu-mi fac griji: timpul le rezolva pe toate. Imi doresc sa il cred.

Medicilor britanici le este imposibil sa inteleaga ce anume imi este strain, ce anume nu inteleg... adica totul: de la fixarea unei canule intravenoase la un test de urina, de la completarea unui formular de analize la prescrierea unei retete cu diclofenac. Totul se face altfel. Pun intrebari, mi se raspunde. Intotdeauna. Din pacate cu alte necunoscute, care aduc noi intrebari. Sunt atat de familiarizati cu propriul sistem si niciodata nevoiti sa se adapteze incat le este imposibil sa estimeze dificultatile incepatorului... Sesizez ca medicii emigranti, arabi, indieni explica mult mai detaliat; au trecut prin aceleasi dificultati, imi explica din pozitia celui care a parcurs deja drumul pe care eu il incep.

Incep sa fiu disperat: dupa doua saptamani nu mi se pare ca as sti prea multe, iar garzile in care voi fi singur in luarea unei decizii nu sunt departe. Le impartasesc temerile mele. Se face un plan de urgenta: in fiecare zi, un medic consultant imi va impartasi din cunostinte, experienta. Dintre toti, medicul din Sri Lanka este un adevarat vrajitor. Un adevarat profesor. Imi pare rau ca nu am cum sa-l recompensez.

Intalnesc un medic roman, cu 6 luni avans fata de mine in aceeasi sectie. La inceput tatonam terenul, incercam sa ne cunoastem. Dupa cateva zile, e decis. Ma ajuta cu tot ce poate: carti, bani, experienta. Compromisul nu caracterizeaza momentele limita, in care trebuie sa te transformi pentru a supravietui. Te dai la o parte sau il ajuti pe celalalt cu tot ce poti. Este DA sau NU. Plin de solicitudine reactioneaza si medicul canadian care face locum. La fel, ceilalti doctori middle grade. Din nou imi spun ca as vrea sa-i recompensez, dar nu am cum.

Intr-o dimineata, o tanara de culoare, studenta in practica, ma intreaba daca sunt de acord sa ma insoteasca la cazuri. Ii vad disperarea in ochi si incuviintez. Ii spun tot ceea ce stiu, chiar daca este putin. La sfarsitul zilei, imi multumeste si pot vedea o unda de incredere in aceiasi ochi. O iau ca pe o victorie personala. Aceeasi intrebare din partea altui coleg, a doua zi. Accept din nou.

Aveam sa inteleg ca acesta este singurul mod de a multumi celor care au facut acelasi lucru pentru mine, singura recompensa, de a da mai departe, respectand legea nescrisa care insoteste formarea profesionala a oricarui doctor. Este, totodata, un test al loialitatii. Inconstient, l-am trecut.

Fac eforturi sa-mi inteleg pacientii, sa nu pierd detaliile. Presiunea pe care o resimt intre umeri si in spatele fruntii e coplesitoare. Uneori, cate un pacient imi multumeste, insistand sa-mi stranga mana dupa ce i-am repus umarul luxat. Este ca o gura de oxigen, ca o conectare la o sursa uriasa. De obicei, se intampla in ultimul moment de epuizare, atunci cand nici eu nu mai dau doi bani pe mine.

Intr-o lume marcata de eficienta, pacientii in varsta sunt o categorie aparte: vor sa fie ascultati, sa li se explice ce se intampla cu ei... au timp. Ma angajez in discutii filozofice de multe ori, descoperind in ei profesorii mei de limba engleza. Demnitatea vietii nu le-a fost furata prin infometare sau neputinta. Sunt batrani, dar nu urati.

Colegul meu roman, imi spune: "...prin ceea ce facem aici, noi reprezentam imaginea romanilor. De noi depinde daca ii ajutam sau nu pe cei care doresc sa vina..".

In acelasi sens, am incercat sa sistematizez intrebarile care pot ghida medicul debutant - ma refer la experienta in UK- in coordonatele departamentului A&E:

1. Care sunt mijloacele de investigare clinica (ECG, Ecografie - bladder scan, microscop oftalmologic etc. ) din cadrul departamentului si cum se folosesc?

2. Care sunt mijloacele de investigare paraclinica din cadrul departamentului (microanalizor gaze arteriale, microanalizor pentru FBC, test sarcina, sumar urina) si cum se folosesc? (pentru primele doua este de obicei nevoie de o parola personala, care e bine sa fie obtinuta din timp).

3. Care sunt mijloacele de investigare clinice si paraclinice din exteriorul departamentului (CT, X-ray, angiografie ecografie) si cum pot fi apelate? (formulare, apelare telefonica anterioara, programari..)

4. Care sunt medicamentele, tratamentele medicamentoase disponibile in cadrul departamentului?

5. Care sunt manoperele efectuate in cadrul departamentului (cateterizare urinara, canulare venoasa, mica chirurgie) si pasii de urmarit in derularea lor?

6. Care sunt cazurile - pacientii care se refera (trimit) sectiilor din spital si care se refera altor spitale? Care este modul de apelare a acestora?

7. Cum se pot accesa rezultatele de laborator si cele imagistice? Dar protocoalele de lucru?(de obicei calculatorul ofera un acces rapid, cu conditia obtinerii din timp a parolelor necesare)

8. Care sunt echipele de interventie in situatii critice (terapie intensiva, echipa de trauma, asistenta sociala, psihiatrie..)?

Poate ca unele intrebari par puerile ... am descoperit insa ca merita puse, pentru ca pot constitui o baza de discutie pe care, ulterior, se va construi mult.

Personal, insist in completarea raspunsurilor, adun date, le ofer mai departe... continuand ceea ce am primit, pentru ca sunt dator, dator sa intretin miscarea in care inceputurile cresc, spre noi inceputuri. Este unul din drumurile spre noi insine, in care intalnirile nu lipsesc...