Surasul Fiintei

Religiile sunt ca oamenii: se nasc si mor.  Si tot ca oamenii sau ca spiritul lor, se “reincarneaza” intr-o noua religie. Orice religie contine un panteon de zeitati,  invatatura,  dogma si un administrator al dogmei.

 Panteonul de zeitati difera aparent de la o religie la alta dar totodata aceste zeitati sunt descrise atat de asemanator incat idea ca sunt aceleasi in toate marile religii ale lumii nu pare deloc fantezista.  Calatorind pe blogul “Secretele Zeilor” veti gasi detaliile fascinante ale unei cercetari stiintifice minutioase asupra arborelui genealogic al zeilor, asupra numelor purtate de acestia si al rolului pe care l-au avut in diverse culturi. Veti fi provocati la o calatorie fantastica, cu un ghid remarcabil…

Invatatura religioasa este un alt element indispensabil unei religii. Cine ne invata? Zeii. In crestinism sau islamism, zeii si-au transferat atributele divine unor oameni cu calitati exceptionale: profeti, apostoli, etc. lasand invataturile pe seama lor. In crestinism se observa cel mai bine imbinarea dintre vechea paradigma si noua paradigma: Iisus este invatatorul care nu este chiar zeu (Dumnezeu) dar nu este nici chiar om. Invataturile ne indruma, ne povatuiesc, ne invata despre ce este esential si necesar noua, despre ce si cum avem de facut pentru a ajunge la acel esential.

Dogma reprezinta setul de reguli, perceptele si normele care trebuie respectate in abordarea drumului religios. Drumul nu poate fi abordat oricum. Chiar si o drumetie pe munte beneficiaza de reguli stricte si cu atat mai mult religia care este un drum spre varful celui mai inalt munte . La fel ca si regulile muntelui, dogma ar trebui sa ne ocroteasca. Nu o face insa.

Administratorul  dogmei  este biserica, in persoana preotilor. Acesta este rolul lor: sa administreze dogma, sa o remodeleze de cate ori este nevoie si sa adauge cartilor religioase experientele celor care au pasit pe drumul religios in cautarea lui Dumnezeu.

Ce este religia? Religia nu este altceva decat explicarea drumului, a caii spre divinitate. Drumul spre a fi parte din intreg, drumul spre implinire. Ce poate fi mai frumos  si mai seducator decat un astfel de demers de transcendere a conditiei innascute spre binele si frumosul absolut?... Nimic. Nimic nu ar putea umbri stralucirea drumului decat alegerea unui drum gresit. Iar preotii au facut tot posibilul pentru a ne indruma pe un drum gresit. Chiar si atunci cand profetii au murit in sustinerea unui adevar, acest adevar a fost rapid denaturat si acoperit de falsitate, pentru a putea fi livrat maselor in scopul dominarii si manipularii lor. Religia este descrierea drumului (sau drumurilor, fiind atatea religii) pe care omul experimenteaza spiritualitatea. Sau religiozitatea. Sau Fiinta. In mod firesc, termenii de autenticitate, manifestare a sinelui, constiinta, iluminare ar trebui sa ii intalnim in scrierile religioase. Cum ar putea fi drumul omului spre un nou nivel de constiinta lipsit de aceste elemente descriptive? Cum poate fi descrisa experienta religioasa in lipsa constiintei, sinelui, cresterii interioare?

Religia este descrierea unui drum. In crestinism vorbim despre transcenderea conditiei umane spre sfintenie. In budism se vorbeste despre transcenderea conditiei umane spre iluminare. Este vorba despre transcendere, despre transformare.

In istoria omenirii au existat perioade in care s-a trait relative bine, necesitatile biologice fiind satisfacute. Perioade care au urmat dezvoltarii tehnologiei, artei, stiintei filosofiei. Perioade in care oamenii au devenit plictisiti, satui si totusi infometati de ceva ce nu puteau gasi oricat ar fi cautat: sensul existentei. Aceste perioade au premers aparitia noilor religii, pentru ca un nou curent religios poate oferi promisiunea descoperirii sensului existential, a ceea e nu a fost gasit in precedentul demers religios.

Disprerarea cautarii sensului i-a facut pe oameni capabili de eforturi fantastice, pentru ca este un efort fantastic acela de a schimba o religie, de a adopta ceva nou, complet diferit. Chiar daca artizanii tezelor si doctrinelor religioase au incercat sa profite de pe urma setei oamenilor de sens, efortul nu a fost al lor, al producatorilor de texte si doctrine. Efortul schimbarii a apartinut celor care cautau, celor “flamanzi si insetati” de sens.

Daca avem hrana si apa, daca avem un adapost deasupra capului, daca avem o buna relationare cu cei din jurul nostru, ramane in continuare intrebarea: si acum, incotro? Imposibilitatea limitarii umane in satisfacerea necesitatilor a provocat demersul religios, adica acea calatorie magica spre un alt fel de a fi in care intrebarile sa-si afle raspuns, sentimentele sa-si afle implinirea iar cautatorul, odihna.

Experientele religioase ale fiecarui calator care a pornit pe acest drum, ar fi fost firesc sa le intalnim in cartile sfinte, oricare ar fi ele. Vom gasi insa franturi de adevar inchise in pilde, inconjurate de o istorie care se autocontrazice in incercarea de a bloca si deturna directia acestor adevaruri catre marele adevar si aceasta se intampla pentru ca din cele mai vechi timpuri administratorii dogmei, preotii, au incercat blocarea  adevarului si a transformarilor pe care acesta le-ar fi adus.

Ca si administrator de dogma, preotul este in pozitia de prim supus al divinitatii, cel care ii indruma pe ceilalti in practicarea drumului religios. Din aceasta pozitie orice experienta religioasa a celor porniti pe drum, ii va submina autoritatea. Daca un om il va intalni pe Dumnezeu sub forma unei flori si va vorbi despre asta, preotul ar trebui sa taca si sa-l asculte. Astfel isi paraseste pozitia de invatator pentru cea de invatacel. Dar preotii sunt oameni, si oamenii gandesc in termeni de sus – jos, bun – frumos, superior – inferior. Cum ar putea sa-si paraseasca pozitia superioara in favoarea uneia inferioare?

Experienta religioasa nu poate fi impartasita decat de cel ce experimenteaza, de catre credinciosul – calator pornit la drum. Si atat de multi oameni au pornit in calatorie! Desigur, sunt mult mai putini decat cei care se declara dreptcredinciosi sau adepti ai unei religii, dar totusi sunt atat de multi… Si ei nu vorbesc! Daca au vorbit, adevarul spus a fost acoperit de interpretari si nu o data au platit cu viata indrazneala de a destainui tainele experimentarii Fiintei. Pentru ca Dumnezeu, divinitatea, Fiinta sau adevarul, se poate experimenta, se poate trai de catre fiecare, indiferent de numele drumului pe care a pornit, indiferent daca drumul pe care a pornit este considerat oficial o religie, stiinta sau inca nu a fost numit .  Ce daca nu a fost numit in vreun fel? Cineva trebuia sa inceapa astazi ceea ce va purta un nume abia maine.

Preotii au facut totul pentru sugrumarea experimentarii devenind astfel cei mai nereligiosi oameni cu putinta. In iudaism sau in hinduism au aparut la un moment dat oameni care au vorbit despre zadarnicia cautarii si gasirii lui Dumnezeu. Despre zadarnicia rugaciunii ca insiruire de cuvinte, despre imposibilitatea gasirii divinitatii. In acelasi timp au vorbit despre posibilitatea de a fi gasiti de divinitate.

Omul nu poate urca la Dumnezeu, oricat de nobil i-ar parea efortul. Dumnezeu insa, va cobora la el. In cea mai saraca si uitata coliba, in cel mai tacut si intunecat moment, Dumnezeu coboara sa-l intalneasca pe om. Buddha nici nu vorbeste despre Dumnezeu! Ce sens ar avea sa te legi de un nume, sa te astepti sa intalnesti un fel de fiinta? Atunci cand nu te mai astepti la nimic, cand tu nu mai esti, Fiinta se intampla. Unii spun ca Dumnezeu coboara in om, altii ca divinitatea se manifesta in om, dar toate astea inseamna acelasi lucru: experimentarea divinitatii, experimentarea Fiintei, a totalitatii, a lui Dumnezeu. Si nu oricum ci cel care experimenteaza se lasa experimentat…

In fata acestei experimentari nu mai exista invatator exterior. Preotul nu-si mai are sensul decat in sensul administratorului-cronicar care ia aminte si lasa marturie scrisa mai departe. Invatatorul devine interior. Maestrul exterior tace, maestrul interior incepe sa vorbeasca.

Chiar si in drumul religios pe care il alegem initial, cel care ne invata nu poate fi decat cel care a experimentat deja. “A face ceea ce spune popa si nu ce face popa” este o mare scalambaiala smecheroasa, dar asta nu ne poate impiedica sa vedem sa vedem caracterul ei duplicitar. Daca sunt un om pornit pe un drum religios, de ce as asculta un om care nu experimenteaza drumul, sa-mi vorbeasca despre calatorie???

De unde stii tu cum este cu starea de vapori, tu care nu ai pus ibricul cu apa pe foc niciodata? Este un nonsens, dar unul care apara pozitia de invatator/profet pe care preotii si-o aroga. Nu, ei sunt doar nistre administratori care ar putea sa experimenteze la randul lor, dar experimentarea nu deriva automat din functia administrativa si de fapt, nu deriva automat din nimic. Ea poate fi o alegere sau nu si nu intamplator a aparut viata monahala: experimentarea nu iti lasa loc si pentru administrarea a ceea ce experimentezi. Nu poti sa tragi in poarta si tot tu sa aperi golul. A vorbi regulat despre experienta este chiar antidotul experientei pentru ca ceea ce experimentam este dincolo de cuvinte atunci cand experienta este autentica si nu prefacatorie. Pasul inapoi, reflectivitatea si contemplarea impun solitudinea. Singuratatea insa nu le presupune implicit. Pentru a gasi esenta, uneori este nevoie sa te retragi din lume, ceea ce nu inseamna ca retragandu-te o vei gasi. Nu exista un determinism biunivoc intre cele doua, asa cum nu exista o reteta aplicabila in ceea ce priveste cresterea spirituala. Cresterea este ceva natural si nu o poti forta. “Nu poti forta un boboc sa infloreasca” spun orientalii. Dar il poti ocroti.

  

Drumul religios sau religiozitatea, sau spiritualitatea, sau experimentarea Fiintei… De la un capat la altul, unii vad omul care il parcurge. De la un capat la altul este divinitatea care il intampina. Uneori, cei doi se intalnesc  si isi surad unul altuia, iar misticii ne spun ca aceasta se poate intampla oriunde si oricand, chiar si de la un capat la altul al fiecarei secunde…

Dragobetele

Pe piatra lunii am scris,

in ochiul marii am citit,

in dansul vantului am auzit venirea ta.

In mangaierea prafului am stat,

in clopotele ploii am crescut,

din seva noptii am baut cu tine.

De mine m-am golit in toate,

cu pasii tai m-am potrivit trecand,

iar tu mi-ai auzit tacerea

bland respirand, atat de bland...

Povestea Lumii si-a lui Fat-Frumos

Un prieten a lansat o provocare intr-un grup de discutii: sa vina fiecare cu idei pentru a scrie un basm romanesc, fantastic, urias, neimaginat inca.

Acesta este raspunsul meu, o idee de basm, putin romanesc si putin universal. Sa-i dam drumul!

                                          ***

Intre doua lumi, s-a nascut o lume. Intre doua spatii vaste s-a nascut urma atingerii lor. Oamenii nu stiau ca sunt si ei urme ale atingerii celor doua lumi, dar aveau sa afle intr-un mod care le va schimba destinul, facandu-l astfel unic.

Lumea supraconstienta era viata insasi, clocotitoare si plina de lumina. Puternica, atotstapanitoare. Cine sau ce ar putea fi asemenea vietii nemuritoare, asemeni clocotului ei mai intens decat miezul oricarei stele in fiecare secunda a sa? Nimeni. Nimic. Dar Nimicul a devenit martorul vietii. Lumina si bucuria vietii, radiatiile bucuriei si plinatatii ei s-au raspandit departe in Nimic, umpland-ul astfel cu experienta ei. Dar cum Nimicul avea din ce in ce mai multa experienta, istorii, umbre a ceea ce a fost candva existent, si in acelasi timp era atat de tacut, el a inceput sa se numeasca Inconstient.

Lumea supraconstienta atingea lumea inconstienta cu gingasia si forta. Din gingasie si forta s-a format cea de a treia lume, lumea materiala aflata intre ele. De fapt, aceasta a treia lume exista doar pentru noi, oamenii. Doar noi am vazut atingerea celor doua lumi, sub forma de materie. Pentru ele este doar o continua poveste de dragoste…

Astfel, sufletele vii plonjau in apa inconstientului, care lua forme de copaci, pasari, fluturi, oameni. Oamenii erau foarte delicati si vulnerabili: semanau cu fluturii si putin cu florile. Dar erau fericiti precum copiii in zilele cu soare..

Tot ce faceau oamenii, intreaga lor experienta, se revarsa in inconstient la un loc cu experienta atator mii si mii de civilizatii demult apuse, de pe tot atatea planete. Se revarsau precum raurile in mare si vibratiile plantelor, animalelor, pietrelor… Si aceasta trecere imbogatea Inconstientul facandu-l tot mai intelept. Iar intoarcerea sufletelor care experimentasera atatea noi si noi feluri de a fi imbogateau Supraconstientul cu viata, tot mai delicata si mai felurita. Astfel sufletele imbogatite si rafinate, au inceput sa se deosebeasca de cele simple, trimise prima data in marea intalnire. Si au inceput sa se numeasca spirite. Mai mici sau mai mari, mai iscusite sau mai natange, spiritele isi puteau relua calatoria spre intalnirea cu lumea inconstienta de cate ori doreau insotind cate-un suflet incepator. Prin stralucirea lor atrageau in lumea oamenilor comori nestiute din inconstient, tot mai adanci, mai vechi, mai pline de taine, pana cand si-au reintalnit si propriile aduceri aminte. Atinse de propria memorie, aceste spirite au devenit un intreg, adunand cele doua lumi - supraconstienta si inconstienta - la un loc in fiinta lor.

Unul dintre ele, imbatat de frumusetea dobandita, s-a uitat spre lumea supraconstienta si i-a spus: “Tu esti doar o parte. Eu sunt intregul si ar trebui sa mi te supui!” S-a uitat spre lumea inconstienta si i-a spus: “Tu esti doar o umbra, ar trebui sa mi te inchini!” Alte spirite, care isi gasisera si ele memoria, s-au ingrozit: sa infrunti Viata? Sa infrunti Moartea? O parte din acest espirite l-au urmat pe razvratit. O parte insa, s-au pus in slujba celor doua lumi pentru a le ocroti intalnirea si a le veghea dragostea.

Oamenii s-au trezit si ei impartiti in tabere. Se spunea ca spiritele cele mari incepusera un razboi cumplit… 

Dar Fat-Frumos, nascut intr-o cetate de piatra la malul Marii celei Negre, se hotari sa puna capat razboiului. Prea multa durere curgea pe pamantul oamenilor, prea multa suferinta insotea oamenii de cand erau prunci pana ce-i ingarbovea batranetea! Porni deci catre cetatea inteleptilor, acolo unde marele Eridan strapunge muntii facandu-si loc catre campiile manoase. Acestia demult il asteptau! I-au deschis mii si mii de carti vechi din bibliotecile lor. L-au invatat filosofie si istorie, matematicile cele inselatoare si arta magiei. L-au invatat sa citeasca in stele si sa gaseasca apa. Apoi intr-o zi, inteleptii ii spusera: “Astazi trebuie sa pleci.” “Si razboiul? Nu ma ajutati sa sfarsesc acest razboi cumplit?” intreba Fat-Frumos nedumerit. Te-am invatat tot ce stim noi. Stii multe, poate prea multe… Daca vrei ajutor, porneste catre Inteleptii Albi din Muntii de Aur.

Si Fat-Frumos porni la drum. Greu a fost sa ajunga acolo! Dar tainele invatate i-au fost de ajutor. Nu o data stiinta deprinsa i-a salvat viata. Apoi, intr-o zi, ajunse la Scaunul Inteleptilor din Muntii de Aur. “Te ajutam si noi cu ce putem! Pentru razboi, ai nevoie de arme!” Acestia ii aratara de unde sa scoata aur, fier, argint si alte metale fara de care stiinta nu isi poate savarsi magia. Apoi il invatara sa construiasca arme mai puternice decat vazuse vreodata omenirea.

Multi ani a trudit Fat-Frumos acolo, in munti, pana ce armele cele puternice au fost gata. Fat-Frumos le-a prins la brau si la povata Inteleptilor, porni mai departe spre luncile raurilor unde se intindeau livezi nesfarsite, turme de oi rasfirate pe pasuni, iar vazduhul plin de pasari si albine. Barbatii erau inalti si aveau privirea curata. Femeile ii imbracau cu haine inflorate si se bucurau de dragostea lor. Nimeni nu se plictisea si nici nu obosea. Ce dulce uitare, fericirea!...

Inteleptul care traia de peste 2000 de ani in mijlocul acestor oameni, il primi pe Fat-Frumos si-i spuse: “Stai aici, peste un an te voi ajuta.” Trecu un an, iar Fat-Frumos intalni o femeie frumoasa, de care prinse drag. Isi ridica o casa, isi facu un rost. Iar la sfarsitul anului se duse la Intelept. Acesta ii spuse: “Prea te grabesti, nu au intrat zilele in sac! Sa vii la anul, pe vremea asta. ”

Trecu si-al doilea an. Soata lui Fat-Frumos nascu o fata balaie, de ii crestea inima lui tata-sau cand o vedea! Isi asezara si gospodaria dupa obiceiul locului, iar pe unde calcau, cresteau flori in urma-le. 

Si se duse Fat-Frumos la Intelept cu inima grea, ca iar il amana! Acesta ii spuse: “Sa vii maine, ca astazi prea sunt obosit!”. Dar Fat-Frumos nu mai putu rabda! “Astept de doi ani sa-mi vorbesti! Intre timp, mi-am luat nevasta, mi-am facut gospodarie, am un copil si pe mine m-am facut taran. In lume razboiul continua, oamenii mor, vietuitoarele sufera. De ce nu ma ajuti?” Inteleptul ii sopti asemenea teiului inflorit “Afara canta pasari, poamele se coc, copiii se joaca. Unde e razboiul de care-mi vorbesti? Razboiul este in tine, si daca nu vei pleca, vei pustii acest loc cu arsita setei tale. Vei pleca singur la razboiul care te asteapta. Tu nu apartii acestui loc. Locul asta e viu si pasnic. Tu esti incrancenat si absent. Du-te!”

A plecat Fat-Frumos cu inima umbrita de ceea ce lasa in urma: soata si fetita lui si oamenii ce-l invatasera a doini si hori. Si mult a mers Fat-Frumos, fara sa stie incotro. In voia drumului si-a firii. Intre cer si pamant mergea. Intre mare si munti mergea. Intre noapte si zi mergea.

In cea de-a saptea zi, vazu osti ce-mpresurasera o cetate de piatra si dupa cum se vedea, aparatorii imputinati si slabiti nu mai puteau tine mult timp piept dusmanilor. Privind mai bine, vazu ca era chiar cetatea copilariei sale, atat de aproape de Marea cea Mare! Isi lua armele in maini si vazu in fata ochilor toata stiinta ce-I facuse mintea puternica asemenea armelor. Iar amintindu-si de dragostea ce-l astepta departe, se simti strabatut de un vifor mai puternic decat toate furtunile marii la un loc. S-ar fi aruncat in lupta indata, dar avantul i se franse cand de jur imprejurul sau vazu un covor de margarete. Cand crescusera? Pe unde sa le ocoleasca?  Ori sa le calce in picioare incercand sa-si izbaveasca cetatea? Ce mai conteaza un lan de margarete, cand atatia oameni murisera? Dar oare nu asta era samanta razboiului pe care-l vroia oprit: impartirea oamenilor intre cei importanti si cei care nu conteaza? Fat-Frumos ingenunche in lanul cu margarete si planse: isi planse slabiciunea, nehotararea, moartea credintelor sale si a idealurilor inalte.

Si stand astfel, langa el aparu Inteleptul ce-l amanase doi ani si-o zi pentru a vorbi cu el. Acesta ii spuse: “Ai invatat tainele stiintelor vechi si noi. Ti-ai imputernicit mintea. Ai invatat tainele lucrurilor ce pot fi arme sau podoabe de pret. Ti-ai imputernicit trupul. Ai invatat ca nerabdarea unei zile iti poate lua doi ani de asteptare. Ti-ai intarit inima.”

“Asa o fi”, spuse Fat-Frumos. “Dar acum totul s-a sfarsit, idealurile mele s-au surpat.”

Inteleptul continua “Singurul care s-a sfarsit este razboiul din tine. Esti, in sfarsit, infrant! Esti in genunchi. Priveste!”

Ridicandu-si ochii, Fat-Frumos vazu cetatea inconjurata de multimi de oameni. Nu erau insa osti, erau tarani si negustori, amestecandu-se in veselia unei zile de iarmaroc. Piatra caselor stralucea sub soare, pe fundalul de smaragd al Marii celei Negre.

Fat-Frumos se arunca la picioarele Inteleptului cu o infinita gratitudine! Acesta insa ii spuse: “Nu mie, multumeste margaretelor pe care nu ai indraznit sa calci! Le-ai auzit ruga, desi erai gata de lupta. Ai fost atent inlauntrul si inafara ta, desi sangele iti clocotea in vene. ” 

De acolo, Fat-Frumos se ridica si merse sa-si revada parintii, sa le sarute dreapta. In scurta vreme, isi aduse soata si fiica acolo, in cetatea de la marginea marii, unde mai traiesc fericiti si astazi, daca n- or fi murit... 

Iar daca au murit, inseamna ca s-au intors in Viata insasi si doar povestea lor a ramas in filele acestei carti. 

Cum

Ascult tacerea lumii

Cum trece in lumina

Si muntii curg din noapte

In rauri catre ziua.

Unde sub corbii negri

Zapezile se plimba,

Iar apele albastre

In pescarusi se schimba.

Ascult tacerea lumii

Cum rascoleste-n mine

Urme de fiara sura

Si de urlat imi vine.

Unde nebune capre

Isi calca peste moarte,

Ascult tacerea haitei

Care imi sufla in spate.

Ascult cum creste graul

Din miezul painii noastre,

Cum fructul plin de seva

In floare se desface,

Cum se ridica regii

Si timpul se intoarce.

Ascult rauri de aur

Izbindu-se de nori

Si ma invata mosii

Care-au crescut in flori,

Cum ridicat in mine

M-ai adunat in stele

Si m-ai strivit de tine

Pamantul Daciei mele.

Inca o "prostie" II...

foto: wallpaperhd77.com 

Nimic nu exista doar de dragul exercitiului intelectual. Necesitatea existentei lucrurilor si fenomenelor o gasim in insasi conjunctura necesara aparitiei si formarii lor.

Chiar si prostia este necesara. Ea apara fragilitatea egoului imatur si o face atat de bine, incat il conserva in imaturitate.

Prostia opereaza cu axiome, certitudini si verdict. Acolo unde ziua se intrepatrunde cu noaptea, unde marea si uscatul isi disputa plaja, acolo unde incertitudinea este singura certitudine, nasterea unei individualitati se cere ocrotita. Formarea unui ego necesita protectie.

Astfel “stiu” ia locul cunoasterii, convingerea inlocuieste cautarea,  iar verdictele iau locul intelegerii. Un ego tanar este temator de moarte si forta care a generat nasterea sa se opune cu toata taria disolutiei sale. Abia format, el risca la adierea primei variabile sa se reintoarca in haos. Teama si anxietatea il insotesc, iar pentru a le face fata, persoana consuma enorm de multe resurse fizice si psihice. Un copil care creste intr-un climat de insecuritate si violent va aparea nedezvoltat in comparatie cu ceilalti.

In fata temerilor legate de disolutia sa, ego-ul apeleaza la cel mai eficient paznic: prostia.

In fata intrebarilor, prostia ofera adapostul certitudinilor. In fata criticilor, ne protejeaza prin verdicte. Autosuficienta si atotcunoscatoare, prostia ar disparea, ca orice construct cognitiv, la prima experienta directa. Dar nu se intampla aceasta pentru ca nu este un construct doar cognitiv; latura sa afectiva - mandria, ii confera rezistenta, persuasiune, longevitate. O vorba populara spune ca “prostul nu e prost destul daca nu e si fudul”.

Aceasta observatie surprinde articularea cognitiv-afectiva, care permite prostiei sa-si pastreze autoritatea asupra persoanei ca paznic si partener de relatie totodata. Mandria nascuta dintr-un sentiment al valorii este consistenta, fiind un transportor al acelei valori catre obiectul manifestarii ei. Mandria indusa axiomatic ramane o simpla emotie redundanta. Mandria de a fi roman, de exemplu, se poate diferentia intre mandria de a te sti roman si mandria de a te simti roman, iar ignorarea nuantelor naste confuzii regretabile, inlocuind patriotismul cu o desueta bravada.

Fiecare dintre noi a avut sau are certitudini: o educatie acceptiva si participativa le va pune sub semnul intrebarii la timp, in timp, gradual, lasand loc consolidarii egotice sub semnul cautarii destinatiei sale si nu al supravietuirii.

Prostia este legitima, ca un reflex de aparare. Intolerabila insa, datorita manifestarilor ei, arunca persoana in cercul vicios al rejectarii si mascarii “daunelor” prin perseverenta… Daca nu am fi vulnerabili, nu am avea nevoie de ea. Prostia este confortabila, la indemana. Folosirea ei insa va da dependenta!

Desprinderea din tiparul protector al prostiei a fost sau este o provocare pentru fiecare dintre noi. Fat-Frumos, Ileana Cosanzeana, Alba ca Zapada isi vor pastra existenta pana la constientizarea lumii imaginare careia ii apartin. Si acesta este demersul pe care il presupune maturizarea noastra: constientizarea. Constientizarea si, implicit, renuntarea la prostie este singurul efort pe care cresterea noastra il cere continuu, cu intensitati diferite in functie de capacitatile noastre afective si cognitive de a relationa cu noi insine si cu ceilalti.

Cand traficul de droguri infloreste, cand ni se cere credinta, supunere, dar mai ales sa gandim pozitiv, cineva ne vrea convinsi, autosugestionati, inconstienti. Adica prosti. Iar sub tentatia comoditatii, protectiei si mai ales a iluziei, putem spune “da”. Evaluand costurile am putea spune si “nu”. Dar… o vom face?