lucrurile simple...

Am vazut si auzit in ultimele zile, saptamani, oameni preocupati de probleme mari. Oameni seriosi, din media, din sfera politica, din societatea civila, preocupati de criza economica, de constitutionalitatea sau neconstitutionalitatea unui decret vizand dizolvarea parlamentului, despre referendumuri (le-am pierdut numarul...) privind numarul de parlamentari, legalizarea drogurilor usoare si a prostitutiei, si nu in ultimul rand despre campania electorala care sa ne aduca presedintele pe care il meritam sau nu, pana in luna decembrie.

Propaganda "constitutionala" a drepturilor castigate dupa 1989, adica de a merge la vot, de a face politica, de a ne lupta ca orbetii pentru blana ursului din padure - oricat ar fi aceasta de promitatoare, nu ma motiveaza. Dimpotriva. In marile planuri de salvare a tarii, in strategiile complexe de atragere a investitiilor straine, in conflictul politic amplu, lipseste elementul esential: interesul pentru lucrurile simple...

De exemplu, nu intereseaza faptul ca multi copii (tigani in special dar nu numai), trimisi la cersit de la varste de 4-5 ani isi intretin parintii si nu invers, ca exploatarea copiilor se face din momentul nasterii lor, prin alocatiile pe care parintii le primesc si care sunt ratiunea principala a aducerii lor pe lume, exploatare dusa pana la vinderea copiilor pe piata neagra a traficului de carne vie, a traficului de organe. Ma intereseaza lucrurile simple, cum ar fi dreptul la liniste, condamnarea si pedepsirea abuzului fonic. Sa incercam sa ne imaginam un oras, sau un cartier in care fiecare individ, asculta muzica la maximum, urla la nevasta, isi injura progeniturile care in semn de protest deschid larg geamurile, sa se bucure si trecatorii de numarul impresionant de decibeli ai boxelor, soferii claxoneaza delirant salutandu-si cunoscutii, penalizand aglomeratia sau asa doar, de nervi. Peste toate s-ar suprapune clopotele celor 6 biserici din cartier care apartin a 4 culte diferite, al caror dangat se intercaleaza cu zbieretul din difuzoarele amplasate strategic, in jurul fiecarui locas de cult, pentru a nu rata cei de afara "adevarul" racnit inauntru... Plus terasele aflate in concurenta decibelo-vibratorie, care isi atrag clientii prin amplificarea basilor pana la durere... si salutarile urlate cordial peste carosabil.

Despre copiii care, intrebati simplu: "ce ai facut astazi la scoala?", raspund incurcati: "nu stiu...". Despre ogoare pustii, despre fabrici furate si parasite, despre gropi de gunoi care inconjoara orasele.

Despre lucrurile simple, nu se vorbeste... Nu sunt prioritati, nu sunt vitale. Acesta este paradoxul care ma demotiveaza: viata nu este vitala in viziunea oamenilor seriosi, care fac strategii, guverne, aliante, care conduc dezinvolt viata socio-politica romaneasca, care mint la modul cel mai serios, care fura argumentat inclusiv atentia noastra de la lucrurile simple... de la viata noastra, care nu poate fi decat prin noi.

Iluzii....

Oameni stand la coada. Multi batrani. Stau de cu noapte, sa ajunga la moastele sfintei Paraschiva. Camera de filmat surprinde fete flamande, adormite, adunate intr-un torent obosit; au primit ceai cald de la primarie sa-i incalzeasca peste noapte. Maine se vor pune din nou in miscare...

Imaginile ma dor. Sunt imaginile unui popor impilat si indobitocit secole de-a randul de biserica ortodoxa. Un popor tinut in intuneric prin cel mai primitiv si mai toxic mijloc: pervertirea credintei. Isus spunea: "daca ati avea credinta cat un bob de mustar, ati muta si muntii din loc". Credinta in ce, nu mai spune. Nu ar avea sens sa spuna. Credinta nu poate fi decat in Divinitate (Dumnezeu), iar forma ei intreaga este cea a abandonului in Divin. Credinta nu se refera la increderea oarba in ceva sau cineva. Credinta este capacitatea potentiala a fiecaruia, constientizata, de a intalni Totalitatea, Divinitatea, Dumnezeu (cum vrem sa-i spunem).

Pentru biserica ortodoxa insa, lucrurile nu stau asa. In viziunea ortodoxa este bine sa "credem" in sfinti, in ritualuri, in icoane facatoare de minuni, in imbecilitatile spuse de preoti cu ocazia "sfintelor slujbe", etc. Pentru biserica, credinta nu este un tot si nu vizeaza unificarea omului cu Totalitatea...; ar fi mai degraba statutul de vita in jug, pe care omul in cautarea fericirii, inconstient si-l asuma.

Catedrale - megastructuri - poleite cu aur sau arama, dar intotdeauna cu cersetori la usi, cozi infernale pentru atingerea unor ramasite mumificate ale unui cadavru, adevarate marsuri in care oamenii se bat, se scuipa, se calca in picioare pentru pasti, pentru "lumina" sau pomeni electorale. Slujbe cu cincizeci de preoti care intampina valul de creduli, binecuvantandu-le credulitatea... Donatii, contributii, chete pentru asigurarea unei constiinte impacate, chiar daca acestea se concretizeaza doar cu bunastarea materiala a preotilor. Festanii, nunti, botezuri, dezlegari... contra cost, fireste, in care continutul lipseste, iar forma este costisitoare.

Minciuna este trecuta cu vederea, violul sufletesc - adica spovedania - binecuvantat, iar manipularea copiilor in scoli, laudata.Toate sunt necesare, ca si ipocrizia posturilor, falsitatea sutanelor, vulgaritatea de mahala a cursantilor de la institutul teologic, foarte necesare pentru spectacolul melodramatic menit sa mentina autoritatea bisericii, adica accesul la resursele puterii de atatea sute de ani. Aceste resurse au fost intotdeauna aceleasi: vointa omului de a face, de a actiona - manipulata de dogma, si vointa de a suporta - cumparata de promisiunea vietii de apoi. In lipsa celor doua, omul este un infirm, o furnica intr-un musuroi fetid, avandu-si amanetate bisericii instrumentele verticalitatii sale.

Ma revoltam, inainte, pentru lipsa de interes a prelatilor in privinta azilelor de batrani, gradinitelor pentru copii cu nevoi speciale, pentru lipsa actelor de caritate de orice fel. Nu ma mai revolt: fata de trauma spirituala a acestui popor, pe care biserica o intretine de secole, cele de mai sus ar fi doar mijloace de a ne cumpara indulgenta fata de continuarea abuzului. Macelariti sufleteste, lipsiti de intimitatea si comuniunea furate undeva in copilarie - dar care numai amandoua si impreuna asigura premizele unei autentice experiente religioase -, inconstienti si saraci, disperati si bolnavi, infricosati si supusi, parcurgem un drum ales de cel mai puternic tiran - lacomia, sub cea mai neagra dictatura - biserica.

Undeva langa noi, Dumnezeu asteapta, Lumea asteapta, Viata asteapta sa ne aruncam mastile, sa rupem lanturile, sa fim pur si simplu.

Iar pentru aceasta, ceea ce este fals trebuie demascat, iar ce este mort, lasat sa moara.