"Pasarile nu mor niciodata. Ele zboara si nu se mai intorc..." suna citatul din Al. Ivasiuc pe care aproape toti colegii generatiei mele l-au strecurat in "caietul cu amintiri" de la sfarsitul gimnaziului sau al liceului. Citat, care pana acum cateva zile mi s-a parut putin prea romantic, cu un patrunzator gust de sirop.
Ceea ce i-a schimbat gustul, ceea ce i-a dat duritatea si fermitatea unui soclu, au fost schimburile de pareri din ultimele zile, referitoare la viata si creatia omului Adrian Paunescu.
Ma intorc in trecut, la Dabuleni in vara lui 1986: o mare de nisip brazdata de perdele de salcami, intre care adapostite de vanturi se desfasurau livezi de caisi si ciresi, campuri de soia si floarea soarelui, ardei si rosii, mazare si dovleci, rapita si varza, inconjurate de brauri de vita-de-vie. Perii, piersicii, merii si gutuii erau scunzi cu ramurile la indemana culegatorului, porumbul si fasolea erau dese cu roadele inghesuite, tot pentru folosul culegerii lor. Ochiul se bucura la vederea curgerii apelor prin canale pavate, cu salcii pe maluri, in care dis de dimineata taranii aruncau navodul pentru a-l scoate plin de peste...
Copiii spargeau pepeni pentru samanta, nimeni nemaitanand socotela miezului rosu care le colora fata. La fel si noi, adunati intr-o tabara de vara, dadeam cate o mana de ajutor la stransul fructelor si semintelor, dupa ce incheiam programul de informare asupra tehnicilor si procedeelor folosite la statia agricola pilot, de cercetare de la Dabuleni....
Printre arome si culori, seara, in jurul focului de tabara ne adunam pentru un cantec si o poezie. Cantecele Cenaclului Flacara inca mai curgeau intre oameni... nu era absurd sa vorbesti si sa canti despre Romania. Nu era stupid sa vorbesti despre dragoste sau sa reciti o poezie. Nu era absurd sa scrii versuri sau sa razi in versuri si nici sa urmaresti tacut rosul asfintitului.
Si nu stiu daca pragmatismul apasator al nisipului sau un altfel de apasare i-a facut pe acei oameni sa umple fiecare gradina si margine de camp cu trandafiri. Lanuri de trandafiri apasau privirea sub culoare, pana la verdele abrupt al salcamilor sau cenusiul soselei...
Nu vreau sa divaghez... lucrurile acelea nu mai sunt. Oamenii care visau constient si pur s-au imprastiat in toata lumea. Poezia a tacut iar focul de tabara s-a stins. S-a aruncat multimii ideea inutilului constructiei si Romania s-a transformat treptat intr-un santier parasit. Politicienii au oferit iluzia prosperitatii si bancile pe cea a proprietatii. Am cumparat iluzii pe bani grei.... Ne-am umplut buzunarele de etichete si chitante, consumul a devenit sport iar sportul o simpla marfa.
Nu vreau sa scriu despre Paunescu. Nu vreau sa mai vorbesc despre valoare si despre non valoare... cine poate masura?
Nici nu vreau sa cumpar amintiri de la cei care vor citi aceste randuri. Vreau doar sa acopar pustiul gradinilor de trandafiri ce nu mai sunt, a poeziilor care nu se mai canta :"pasarile nu mor niciodata, ele zboara si nu se mai intorc".
As vrea sa aduc o floare ofilita la capataiul generatiei de visatori, care a mai murit putin si semnificativ in aceste zile.
As vrea sa aduc tot atatea lacrimi de cate are nevoie floarea aceasta, sa renasca... dar, nu tine doar de mine; izvorul e in fiecare.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu