Ghid prin dictatura...

Gandirea de tip nazist, adica dictatura dogmatica o putem recunoaste dupa cateva coordonate.


1 "toti trebuie sa" - dictatura dogmatica este blocata in sabloane si acestea trebuie sa li se impuna cu forta fireste, tuturor.


2. "cei care nu se conformeaza trebuie pedepsiti" - cea mai mare crima in dictatura dogmatica este incalcarea sablonului dupa care este gandita societatea.


3. "de vina sunt cei care ies din tipar pentru ca tiparul, sablonul nu functioneaza. Fie ca sunt de alta religie, de alta natie, burghezi, intelectuali sau ... nevaccinati, ei sunt de vina pentru nefunctionarea sistemului ideal.


4. "trebuie implementat cat mai repede, de la nastere daca se poate..." gandirea dogmatica este infricosata ca in timpul scurt pe care un om il petrece liber, fara ca ea sa se impuna, se vor produce cresteri ale omului care vor face imposibila implementarea ei. Intuitiv are dreptate, deoarece ea este atat de falsa incat si un minut petrecut in libertate, in naturalete, il va face pe om sa o respinga.


5. "majoritatea ne sustine..." - gandirea dogmatica se sprijina pe cei mai primitivi oameni aflati pe cel mai rudimentar nivel de gandire umana. De aceea se va sprijini pe paturile needucate, ahtiate dupa parvenire si exercitare a fortei asupra celorlalti.


6. "avem dovezi ca" - in planul dezbaterii, gandirea dogmatica se va sprijini pe cele mai schiloade si primitive argumente, adica pe dovezi. Orice lucru exista pentru ca il imaginam, il proiectam, il construim si dupa ce el moare raman divezile existentei sale. Gandirea dogmatica se va baza pe acestea din urma pentru orice argumentare. Pentru ea conteaza urmele lasate si nu viata in sine, tocmai pentru ca este aidoma urmelor: moarta, seaca. Gandirea dogmatica a imbracat multiple haine: haina religioasa, haina colonialismului, a nazismului si a comunismului si mai sunt si altele, dar in esenta ramane pe aceleasi coordonate. Sper din tot sufletul sa renuntam la ea, fiindca miroase groaznic. Pur si simplu, pute.

Jurnalul unui castel

M-am nascut la ora 13.00. Aveam sa aflu mai tarziu ca umbrele si culorile din jur erau cele de toamna, adica m-am nascut toamna, intr-o zi oarecare la ora unu. Momentul nasterii mele a fost punctat de orologiul din sala mare, care a batut odata… si am inceput sa fiu. Am fost inzestrat cu ziduri groase si crenelate, sali spatioase si scari nesfarsite care fac legatura intre etaje, platforme si ambrazuri. Sunt mult mai inalt decat orice constructie din apropiere si am observat ca langa mine isi invarte roata o mica moara de apa. Desi este mica, pare ca stie extreme de multe, asa ca seara cand se lasa linistea peste ziduri am sa incerc sa aflu cate ceva despre mine si lumea inconjuratoare…

Pe coridoare, in Sali si camerele de sus, se plimba o multime de oameni. Inteleg ca sunt un fel de mesteri, adica cei carora le datorez nasterea mea. Sunt pietrari si dulgheri mai ales. Retuseaza, finiseaza ultimele detalii. Ma gadila cu uneletele lor si ma amuza sa vad cat de suparat este domnul acela cu haina stacojie care ii cearta cand nu ii convine ceva. Mi-a atras atentia un pietrar tanar si robust, care sta mult pe ganduri pana sa loveasca in dalta. Incerca sa echilibreze o rama de geam frumos incrustata, cand a o tanara blonda si rosie in obraji i-a adus de mancare. S-au privit intr-un fel anume, apoi el a sarutat-o. Domnul cu haina rosie este vesnic agitat si incruntat. I-a aliniat in fata sa pe pivnicer si fiul acestuia, pe bucatar si pe micul valet care va degusta fiecare mancare si le-a tras o sapuneala strasnica. Nu am inteles de ce.

Cativa mesteri cu pantaloni bufanti si maneci scurte au ridicat in fiecare camera cate o casa mica de piatra in care sta focul. Casele astea au cate un coridor lung care ajunge pe acoperis si prin el trec valatuci de fum. Le spune “camine” si aici va arde focul iarna, cand inghetul pune stapanire pe dealurile din jur. Asa mi-a spus vecina mea moara, care si ea are unul din acesta inauntru.

A batut orologiul ora doua si toti au disparut. Tocmai cand ma obisnuisem cu fiecare! 

Au aparut insa din nou, cu alta costumatie. Seful mesterilor este un senior in armura dar la fel de incruntat, mesterii pietrari si dulgheri  au si ei armuri usoare, palarii cu pene, pivnicerul si bucatarul si-au schimbat hainele intre ei si fiecare se comporta de parca nu s-ar fi intalnit inainte. Ciudat.

Pietrarul voinic si vanjos este un tanar nobil preocupat de inscrisuri si hrisoave, iar pe taranca blonda cu obraji rosii nu am vazut-o inca…. Ah, iat-o la spalatoria castelului printre spalatorese. Nici ea nu il mai recunoaste pe iubitul pietrar. A aparut in schimb o doamna tanara si bruna foarte taioasa la vorba, cu privirea rece si fata aspra. Este sotia seniorului. Mi se pare frumoasa si asemanatoare mie: cand sta ganditoare langa zidul acoperit cu muschi dinspre miazanoapte, parca as avea o nestemata vie pe trup. Petrece mult timp in mica biblioteca cautand printre inscrisuri si ascultand cu atentie lamuririle fostului pietrar. Privire ei este asemeni apelor care invart roata morii cele mici si este asa, cumva trista. 

Se aduna des cu totii in sala mare si danseaza, in timp ce mesterii care faceau camine – acum imbracati in haine negre cu mansete din dantela, le canta la tot felul de instrumente muzicale.

A batut ora trei si toti au disparut. Din nou ma cuprinde tristetea… era atat de frumos, erau atat de plini de viata cu totii, era atata cantec si voie buna… Unde s-au dus?

Au reaparut. Dar din nou, si-au schimbat hainele! Seniorul cu armura si semne nobiliare a venit imbracat in catifea, purtand semnele casei de Austria, pivnicerul este bucatar , soata sa imbracata spalatoreasa iar cantaretii la instrumente musicale sunt imbracati in negustori si descarca marfuri in curte. Tanarul meu preocupat de hrisoave si scrisori este acum capitanul garzilor si se bate toata ziua in curtea mica cu alti soldati in care recunosc cu usurinta pe cativa dulgheri pe care i-am vazut acum doua ceasuri sculptand usi. Doamna cea frumoasa si trista a fost adusa intr-o zi cu mare alai, iar seniorul a primit-o cu mare alai. 

Vor face nunta, ceea ce ma nedumereste cumplit: pai nu au facut nunta acum un ceas? Doar s-au casatorit o data!. Eh, uite ca din nou se casatoresc si se poarta de parca nu s-ar cunoaste; el tot incruntat, ea tot trista si absenta.  Acum sunt mai multi soldati, au venit unii pe care nu i-am mai vazut si lucreaza toata lumea la intarirea zidurilor. Au carat o multime de unelte ciudate din fier inlauntrul meu; pe unele le-au urcat pe ziduri. Moara de apa mi-a explicat ca acestea sunt arme si ca foarte probabil se fac pregatiri de razboi. 

Intr-adevar, intr-o dimineatra au inceput sa bata clopotele si o multime nesfarsita de oameni imbracati cu tunici albe si albastre purtand palarii de otel, s-au apropiat de ziduri, iar portile mele s-au inchis cu zgomot pentru a nu-i lasa sa intre. In scurta vreme a inceput o lupta teribila intre cei de afara si cei dinlauntru. Mureau multi strapunsi de sageti si altii striviti de pietrele aruncate de pe ziduri, strapunsi de sulite si lanci. Ma durea cumplit atata moarte si prapad, iar daca as fi putut as fi pus sa bata orologiul si sa dispara totul… Batalia a durat o vreme si multi dintre cei pe care ii stiam vietuind intre zidurile mele au fost rapusi. Dar si mai multi dintre cei care au venit cu amenintare au murit atunci, umpland santurile de aparare cu trupurile lor. O tanara camerista in care am recunoscut-o usor pe iubita blonda a mesterului pietrar a iesit printr-o usita dosnica, a coborat in santul de aparare si acolo l-a gasit sub cateva trupuri sfartecate pe iubitul ei acum capitan al garzilor. I-a scos coiful si a inceput sa planga cu o durere nesfarsita pana cand orlogiul a batut ora patru, totul disparand  ca de obicei, lasandu-mi doar amintirile intunecate ale unui ceas de lupta si moarte…

Ceasul patru a venit cu multimi de osteni si tarani veseli, adunati si imbracati ca la sarbatoare. Multe chipuri noi, pe care nu le-am mai vazut au umplut curtile si zidurile. Au intrat alaiuri de calareti primiti cu flori, steaguri fluturande si sunet de trambite. Iata-l pe seniorul cel incruntat de data asta imbracat sfetnic si strecurandu-se pe langa noul castelan in hainele caruia il recunosc pe fostul capitan al garzilor. Oare de ce le place sa isi schimbe infatisarea? Parca ar juca alt rol si ciudat,de fiecare data il uita pe cel precedent… Au aparut si ostateci, luati in razboiul care s-a incheiat, insa in hainele lor ii recunosc pe unii dintre primii mesteri care au pasit aici si recunosc chiar profilul prelung al unui lup care acum cateva ceasuri dadea tarcoale zidurilor…

Ostatecii au fost aruncati in temnita iar lumea s-a pus pe petrecut. Dansuri, cantece, mancaruri alese si o multime de oaspeti din alte castele insirati la mese. Am recunoscut insemnele heraldice de pe steaguri cusute pe tunicile lor… 

In iatac, doamna bruna cu privire rece si frumoasa era vesela si radea zgomotos. Abia sosise la castel impreuna cu principele polon si facea cunostinta cu doamnele de la curte, printre care dragalasa doamna blonda acum sotia castelanului, care invata sa cante la clavecin... Mesteri noi mi-au mai ridicat un zid de aparare si un turn, au reparat sparturile, iar pe prizonierii de razboi i-au pus sa sape o fantana in schimbul libertatii lor… 

Cand sotia castelanului a dat nastere unui prunc, toata lumea s-a bucurat iar petrecerile au tinut zile si nopti. Doar doamna cea frumoasa si rece s-a innegurat. Aveam sa aflu cate ceva din intrigile care o aduseserea la curte si intentiile ei de a pune mana pe domeniile castelanului. Dar toate astea incepeau sa ma oboseasca. Ce rost aveau toate intrigile, luptele, pasiunile, cand la fiecare bataie de orologiu sceneta se schimba si aceleasi fiinte cu altfel de haine si roluri, reincepeau jocul? Prizonierii au ajuns la apa si s-au infatisat castelanului spre a primi libertatea promise. Sfetnicul insa l-a sfatuit sa nu o faca, intrucat cei trei cunosteau prea bine tainele mele pentru a-i lasa liberi. Daca se vor intoarce aratandu-le si celorlalti cum sa patrunda inlauntru? Nu aveau ce sa le arate, stiam asta, zidurile fiind prea bine pazite. Dar castelanul l-a crezut si i-a retrimis in temnita. Am incercat sa le alin suferintele ascultandu-le plansul si strigatele de disperare, pana cand strigatele au incetat si suferinta lor s-a curmat. 

Blestemul pe care l-au aruncat asupra castelului a functionat insa, pentru ca la scurta vreme m-am trezit cu acoperisurile in flacari. Traznise undeva in donjonul de la rasarit si acum focul mistuia grinzile acoperisului si plafoanele salilor. Pietrele mi se inroseau de caldura, apoi crapau de la apa aruncata. In cele din urma ploaia a stins valvataia si odata cu aceasta s-a lasat linistea peste ruinele fumegande. Doar orologiul impasibil a batut ora cinci. Apoi sase, sapte, opt. Nimeni nu a mai aparut intre zidurile mele in afara unor bufnite in cautare de soareci. Rozatoarele au invadat hambarele si cuhniile, iar liliecii s-au adapostit printre grinzile arse. Mai schimbam cate o vorba cu moara de apa, pana cand i s-a rupt roata, dar nimeni nu nu a mai fost acolo sa o inlocuiasca. Si tacerea a devenit stapana. 

Cand orologiul a batut ora noua, cativa oameni au patruns in incinta. L-am recunoscut pe sfetnicul devenit architect, pe bucatarul devenit maistru constructor si pe pivnicerul ajuns consilier bancar. Au facut unele schite, fotografii si au plecat. Nu s-a mai intamplat nimic apoi pana cand orologiul a batut ora zece si curtea s-a umplut din nou de oameni, ca altadata… Descarcau materiale de constructie, masini cum nu mai vazusem si s-au apucat de lucru. Refaceau ziduri, bolti, tavane.

I-am recunoscut pe fostii pietrari si dulgheri chiar daca acum purtau salopete si se mirau necontenit de grosimea zidurilor si maiestria boltilor. Imi venea sa strig: chiar nu va mai aduceti aminte? Voi le-ati ridicat! Tu, ala pistruiat ai incasat o palma cand ai ciobit arcada pe care acum incerci sa o refaci, iar tu, chiar tu ai venit cu ideea de sustinere a iatacului doamnelor pe arcade de piatra incastrate in zid. Nu va mai amintiti? Offf… Nu isi mai aminteau nimic. Nici intrigile la care au fost martori, nici turnirurile, nici luptele… Doar eu imi amintesc totul.

Si iarasi a batut orologiul ora unsprezece, curtea s-a golit de mesteri si au inceput sa apara castelanul, sfetnicul, soata acestuia blonda si imbujorata cum o stiam, de data aceasta pentru a prelua lucrarea finalizata, in numele autoritatii locale. Vorbeau despre mine numindu-ma "obiectiv turistic". Au urmat o puzderie de copiii si tineri veniti sa ma vada si printre ei i-am recunoscut atat pe soldatii care mi-au aparat zidurile candva cat si  pe cei care le-au asediat. Faceau la fel de multa galagie ca si atunci. Grupul de elevi era condus  de o doamna bruneta, frumoasa cu aceiasi privire rece si aceiasi tinuta distinsa. Oameni, oameni. Cum puteti voi retrai acelasi lucru intr-un mod atat de diferit, iar si iar? Cum puteti uita totul si sa o luati de la inceput? Cum puteti ramane copii vesnic? …  

Pe zidul de la rasarit, fostul castelan si mai inainte capitan al garzilor in present muzeograf, intrase in vorba cu doamna cea bruneta si frumoasa. Copiii se indepartasera, iar ei povesteau nimicuri despre franturi de inscriptii si blazoane. Cand s-au imbratisat, am inteles setea si dorul cu care au trait si au reinceput sa traiasca iar si iar. Cum de nu observasem nimic pana atunci? In acest timp, doamna cea blonda avea o discutie aprinsa cu cei catia consilieri de la primarie intr-o incapere inchisa publicului larg. Le arunca in fata reprosuri vechi, razvratindu-se fata de noii stapani. Era chiar frumoasa asa inflacarata si cu ochii stralucitori. Au incercat sa o intimideze, dar nu au reusit. A ramas in mijlocul salii, ei au iesit cu coada intre picioare. Apoi a zambit si a iesit lasand  pe masa un bilet pe care era scris DEMISIE. Un fel de bilet de adio, cred.  

Era ceasul doisprezece. Orologiul insa nu a mai batut. Am inteles ca nu ii voi mai revedea niciodata pe castelan, pe doamna cea bruna si frumoasa si nici pe doamna blonda. Ei nu mai aveau nevoie de mine. Se maturizasera, crescusera suficient pentru a nu mai cauta un rost intre zidurile mele. Este timpul sa ma aplec asupra intrebarilor la care nu am gasit raspuns pana acum. Cum ar fi, orologiul. Cine il trage? Cine ii tine mecanismul in stare de functionare de atata timp? Atat as mai vrea sa stiu inainte de a ma transforma intr-un muzeu. Daca ar fi linga mine vechea moara de apa…Oamenii vor sa construiasca o alta noua langa ziduri dupa vechile schite si planuri. Mi-a dor de ea. A fost o tovarasa inteleapta. In sala cavalerilor, orologiul parca doarme. De ce nu a mai batut? ... Ce liniste s-a lasat, cat vesnicia…

La vanatoare...

Am incercat sa gasesc cat mai multe elemente comune si diferente intre doua activitati umane: violul si vanatoarea.
Asemanari: In viol, violatorul vrea si victima nu vrea. In vanatoare se intampla la fel. In viol, violatorul are dreptul sa faca ceea ce face, iar victima trebuie sa se supuna. In vanatoare la fel. Un viol se poate desfasura individual sau in grup, ca si vanatoarea. Violatorul este mandru si se lauda cu ispravile sale ca si vanatorul. In viol, cu cat victima se zbate mai mult este mai "interesant". In vanatoare e la fel. In ambele cazuri, se iau toate masurile ca victima sa nu aiba nici o sansa de a raspunde, de a se opune. Violatorul isi demonstreaza barbatia si vanatorul la fel.
Violul se face cu penisul, vanatoarea cu pusca. Asemanarile de forma dintre cele doua "instrumente" sa fie oare intamplatoare?...
Deosebiri: Uneori vanatoarea poate fi o necesitate in situatii extreme (animale bolnave, inmultire excesiva, foamete), violul niciodata.
Alt element de diferentiere nu am gasit, desi se poate observa ca vanatoarea este legala in anumite perioade din an, in timp ce violul este ilegal tot anul. Acum cincizeci de ani insa, era ceva firesc sa iti bati copilul in scop educativ, iar acum o suta de ani si sa iti bati nevasta sau sa o fortezi sa faca sex era ceva cat se poate de firesc si de legal...
Ma intreb daca este posibil sa facem un pas inainte nu in privinta interzicerii unui obicei nociv cum este vanatoarea, ci in sensul intelegerii acestui obicei, a nocivitatii sale. Sa facem un pas in a deschide ochii asupra termenului de crima, de punere sub semnul intrebarii a dreptului de a ucide pentru ca noi, specia superioara, o putem face. Substratul violului si al vanatorii este acelasi, si este acelasi de fiecare data cand ne folosim de celalat om sau animal ca de un obiect, pentru satisfacerea unui instinct pervertit. Pentru ca despre aceasta este vorba: un instinct pe care mintea noastra l-a transformat in perversiune. Perpetuarea speciei este un firesc, dar nu fortand partenerul pentru aceasta. Si alimentatia tine de un instinct sanatos, dar nu prin exercitarea capacitatii de ucidere a altora mai ales cand avem atatea surse de hrana. "Rafinamentul gustului" meniurilor vanatoresti ar trebui pus in balanta cu crima necesara obtinerii "materiei prime".
Si nu in ultimul rand, sentimentul de "barbatesc" pe care il confera vanatoarea ar trebui sa fie dezbatut si analizat in cadrul sedintelor de psihoterapie pe care vanatorul si le-ar putea plati si singur (este un "sport" destul de costisitor), avand in vedere binele planetei. Si toate astea ar avea sens pentru a descoperi imbecilitatea unei activitati criminale chiar daca ea este legala. Pentru ca nu ne obliga nimeni sa fim cretini in limitele legii. Asa cum nu ne obliga nimeni sa fim inteligenti. Dar putem incerca.

foto: Nicolae Daramus

Testament

Un popor nu moare cand se savarsesc crime impotriva sa. El moare cand isi reneaga spiritul.

Am auzit de nenumarate ori persoane din media sau din mediul academic infierand esenta, structura intima a poporului roman sub eticheta de “mioritic”. De la “atitudine mioritica” la “gandire mioritica”, tot ce are mai rau, mai bolnav si mai viciat in structura sa poporul roman, pare a fi caracterul sau mioritic.

Nu stiu cand sau cum ne-am indepartat atat de mult de intelegerea unei experiente spiritual- ancestrale transmisa de-a lungul veacurilor, dar este evident ca am facut-o. Am scris aceste randuri pentru toti aceia care inca nu au renuntat la luciditatea intelegerii si carora le spun ca “Miorita” este contributia majora a poporului din spatiul carpato-danubiano-pontic la cartea spiritualitatii lumii.

Sa ne reamintim versurile:

Mioriţa (Vasile Alecsandri)

Pe-un picior de plai,
Pe-o gură de rai,
Iată vin în cale,
Se cobor la vale,
Trei turme de miei,
Cu trei ciobănei.
Unu-i moldovan,
Unu-i ungurean
Şi unu-i vrâncean.
Iar cel ungurean
Şi cu ce-l vrâncean,
Mări, se vorbiră,
Ei se sfătuiră
Pe l-apus de soare
Ca să mi-l omoare
Pe cel moldovan,
Că-i mai ortoman
Ş-are oi mai multe,
Mândre şi cornute,
Şi cai învăţaţi,
Şi câni mai bărbaţi,

Multi sunt nemultumiti de pasivitatea, lipsa de actiune a ciobanului care nu se pregateste de lupta. Sunt dezamagiti. Ar vrea ca el, ciobanasul sa lupte. “Miorita” insa, nu este despre lupta. De ce nu scrie in “miorita” ceva despre cum se lupta ciobanul cu cei care vor sa il omoare? Pentru ca “Miorita” nu este despre lupta. Uneori si o lupta poate fi spirituala. Dar spiritualitatea nu presupune implicit lupta. In preajma unei lupte se construiesc povesti de dragoste, se despart drumuri, se reconstruiesc destine. Dupa construirea imaginii eroului de catre studiourile cinematografice, una violenta, razbunatoare, pasivitatea si lipsa unei reactii violente devin cumva rusinoase. Te transforma pe tine, purtatorul acestei mosteniri spirituale intr-un fel de anti-erou, de codas al clasei.

Dar cea mioriţă,
Cu lână plăviţă,
De trei zile-ncoace
Gura nu-i mai tace,
Iarba nu-i mai place.
- Mioriţă laie,
Laie bucălaie,
De trei zile-ncoace
Gura nu-ţi mai tace!
Ori iarba nu-ţi place,
Ori eşti bolnăvioară,
Drăguţă mioară?

Miorita nu este despre violenta, nu este despre reactivitatea omului in fata unei amenintari. Este mult mai profunda de atat. Este despre transcendere. Despre pasul catre un alt nivel de constiinta, mai inalt. Este despre evolutia omului in planul constiintei. Si depasirea reactiei, depasirea centrarii pe furie, ura, se face atat de simplu: “si de-o fi sa mor…”.
Cand un trimis al regelui Filip al Macedoniei i-a amenintat pe spartani ca daca vor cuceri cetatea ii vor ucide pe toti iar femeile vor fi duse in robie, spartanii au raspuns prin gura regelui lor: “daca!”. Ciobanul pune intregul sau testament sub semnul intrebarii: “si de-o fi sa mor”. Nu este sigur! Ei au planuit, dar viitorul este necunoscut. Poate ca va fi ucis, poate ca nu. Omul constient nu are de ce sa fie cuprins de teama. Anxietatea tine de cei care traiesc in viitor. De cei care rateaza momentul, proectandu-si temerile in viitor. Ciobanul este insa prezent. El traieste aici si acum. Nu ignora posibilitatea de a fi ucis, dar nici nu ii confera unei posibilitati, forta certitudinii. “Si de-o fi…”. El traieste in prezent si tocmai de aceea nu ignora ceea ce ii spune miorita. Discutia lor este discutia dintre maestru si discipol. 

Drăguţule bace,
Dă-ţi oile-ncoace,
La negru zăvoi,
Că-i iarbă de noi
Şi umbră de voi.
Stăpâne, stăpâne,
Îţi cheamă ş-un câine,
Cel mai bărbătesc
Şi cel mai frăţesc,
Că l-apus de soare
Vreau să mi te-omoare
Baciul ungurean
Şi cu cel vrâncean!
- Oiţă bârsană,
De eşti năzdrăvană,
şi de-a fi să mor
în câmp de mohor,
Să spui lui vrâncean
Şi lui ungurean
Ca să mă îngroape
Aice, pe-aproape,
În strunga de oi,
Să fiu tot cu voi;
În dosul stânii
Să-mi aud cânii.

Mioara vine cu planuri, cu strategii. Ea isi face griji. Maestrul nu se impacienteaza, insa. Increderea lui in existenta este totala. Doar un om cu o totala incredere in existenta nu se teme de moarte. Si el nu se teme, de aceea poate pasi atat de usor peste aceasta posibilitate: “si de-o fi sa mor”. Si merge mai departe, in compasiunea si grija fata de cei din jurul sau. Ciobanul este preocupat de felul in care vor trai cei dragi in absenta sa. Compasiunea sa este fantastica. El nu este speriat, nu ii este frica. Dar ceilalti, fara el, s-ar putea pierde. Lor le va fi greu, pentru ca sunt doar niste ucenici. Si el ii iubeste. Stie ca va muri. Poate nu astazi, poate nu maine, poate nu la apus de soare. Dar el va muri intr-o zi. Testamentul sau este pentru atunci. Planul celor trei s-ar putea sa esueze, dar acest plan i-a adus in fata ochilor certitudinea disparitiei sale intr-o bunazi. “Si de-o fi sa mor”. Intr-o zi va muri. Si isi doreste ca atunci cand se va intampla, cei dragi sa nu sufere, sa-si continue drumul firesc, asa cum faci cand cel de langa tine pleaca, dar nu moare. Ei nu inteleg moartea, el o intelege. Este totuna daca cel drag pleaca sau moare. El nu va mai fi langa tine. Dar pentru discipolii sai, pentru ei, nu este acelasi lucru. Ei inca nu au ajuns la ultima intelegere, iar daca ar sti ca el “doar” pleaca, le-ar fi mai usor.

Iar la cap să-mi pui
Fluieraş de fag,
Mult zice cu drag;
Fluieraş de os,
Mult zice duios;
Fluieraş de soc,
Mult zice cu foc!
Vântul, când a bate,
Prin ele-a răzbate
Ş-oile s-or strânge,
Pe mine m-or plânge
Cu lacrimi de sânge!
Iar tu de omor
Să nu le spui lor.
Să le spui curat
Că m-am însurat

Iar durerea trebuie plansa. Nimeni nu isi poate continua drumul fara sa-si planga pierderile, fara sa-si traiasca durerea. Despartirea doare: “pe mine m-or plange cu lacrimi de sange”.

“Iar tu de omor sa nu le spui lor”.  Pentru ca ar durea mult mai mult. Inutil de mult. Moartea poate fi inteleasa doar de cel care o experimenteaza. Pentru ceialti ea este teribila, infricosatoare. Iar el isi iubeste cainii, oile, caii. “Iar tu de omor sa nu le spui lor”.

Totusi, este neobisnuit din partea unui maestru sa-i ceara discipolului sa minta: “Sa le spui curat ca m-am insurat”. Cum sa spui “curat” un neadevar? Ciobanul insa, nu ii cere sa minta. El ii explica doar: moartea este o contopire. O insuratoare. Casatoria este o unire, in urma careia doi oameni devin unul. Moartea poate fi privita ca o renuntare la a mai fi unul singur si a continua in doi. Pentru ca este vorba despre continuitate aici:   

Ca să mă îngroape
Aice, pe-aproape,
În strunga de oi,
Să fiu tot cu voi;
În dosul stânii
Să-mi aud cânii.

El stie ca va continua sa fie. Altfel, parte din ceva mai inalt, din ceva cosmic. Dar cum sa o spuna? “Sa le spui curat/ Ca m-am insurat”. Nu este nimic fals aici. Nu este o minciuna. El se contopeste, nu dispare. Va continua sa fie, desi nu il vor vedea. Nunta lui este fantastica, este deosebita. Participa intreaga lume:

Soarele şi luna
Mi-au ţinut cununa.
Brazi şi paltinaşi
I-am avut nuntaşi,
Preoţi, munţii mari,
Paseri, lăutari,
Păserele mii,
Şi stele făclii!
Pentru ca asta este moartea, o contopire cu intregul. Universul nu poate lipsi de la o astfel de nunta. El este insasi nunta. Dimensiunile cosmice ale nuntii, nu sunt spuse ca o fabulatie inutila. Le sugereaza discipolilor dimensiunile transformarii sale; nu, el nu moare, el se transforma. Intr-o participare totala, a intregii lumi. Si nu poate spune tuturor asta, doar celor care i-au fost discipoli. Mamei lui, nu poate sa-i spuna totul.

Iar la cea măicuţă
Să nu spui, drăguţă,
Că la nunta mea
A căzut o stea,
C-am avut nuntaşi
Brazi şi paltinaşi,
Preoţi, munţii mari,
Paseri, lăutari,
Păserele mii,
Şi stele făclii!
 Este greu sa iti protejezi mama. Ea simte, citeste printre cuvinte. Nu poate sa-i redea mamei dimensiunea cosmica a transformarii sale. Dar nu o minte, spunandu-i si ei “curat ca m-am insurat/ Cu-o fata de crai/ Pe-o gura de rai”, dar este suficient atat. Elementele cosmice ale nuntii sunt inutile. Sunt doar o subliniere a despartirii. Sunt doar o creionare a dimensiunii cosmice a transformarii. Adica a mortii. Mamei ii este suficient sa stie ca s-a insurat, va intelege. Mama nu are nevoie de descrierea procesului. Sugerarea mortii sale este suficienta. Descrierile de orice fel sunt mult prea dureroase.

Maestrul cioban si-a lasat testamentul. Poate nu astazi, poate nu maine, dar candva va fi inteles. Moartea este o certitudine, dar atentia nu trebuie centrata pe moarte. El stie ca moartea ne sperie. “si de-o fi sa mor”… ne lasa noua, un “daca”. Pentru ca si pe noi incearca sa ne protejeze. Pe noi cei care am devenit legatarii testamentului, care nu este sigur ca vom muri, dar daca...  Un testament pe care multi il detesta sau il critica, pentru ca nu au curajul sa si-l asume. Nu este doar testamentul ciobanului. Este o profetie in acelasi timp si o descriere a trecerii noastre. Miorita insa, si-a facut datoria ducandu-i testamentul mai departe. Pana la capat.      

Surasul Fiintei

Religiile sunt ca oamenii: se nasc si mor.  Si tot ca oamenii sau ca spiritul lor, se “reincarneaza” intr-o noua religie. Orice religie contine un panteon de zeitati,  invatatura,  dogma si un administrator al dogmei.

 Panteonul de zeitati difera aparent de la o religie la alta dar totodata aceste zeitati sunt descrise atat de asemanator incat idea ca sunt aceleasi in toate marile religii ale lumii nu pare deloc fantezista.  Calatorind pe blogul “Secretele Zeilor” veti gasi detaliile fascinante ale unei cercetari stiintifice minutioase asupra arborelui genealogic al zeilor, asupra numelor purtate de acestia si al rolului pe care l-au avut in diverse culturi. Veti fi provocati la o calatorie fantastica, cu un ghid remarcabil…

Invatatura religioasa este un alt element indispensabil unei religii. Cine ne invata? Zeii. In crestinism sau islamism, zeii si-au transferat atributele divine unor oameni cu calitati exceptionale: profeti, apostoli, etc. lasand invataturile pe seama lor. In crestinism se observa cel mai bine imbinarea dintre vechea paradigma si noua paradigma: Iisus este invatatorul care nu este chiar zeu (Dumnezeu) dar nu este nici chiar om. Invataturile ne indruma, ne povatuiesc, ne invata despre ce este esential si necesar noua, despre ce si cum avem de facut pentru a ajunge la acel esential.

Dogma reprezinta setul de reguli, perceptele si normele care trebuie respectate in abordarea drumului religios. Drumul nu poate fi abordat oricum. Chiar si o drumetie pe munte beneficiaza de reguli stricte si cu atat mai mult religia care este un drum spre varful celui mai inalt munte . La fel ca si regulile muntelui, dogma ar trebui sa ne ocroteasca. Nu o face insa.

Administratorul  dogmei  este biserica, in persoana preotilor. Acesta este rolul lor: sa administreze dogma, sa o remodeleze de cate ori este nevoie si sa adauge cartilor religioase experientele celor care au pasit pe drumul religios in cautarea lui Dumnezeu.

Ce este religia? Religia nu este altceva decat explicarea drumului, a caii spre divinitate. Drumul spre a fi parte din intreg, drumul spre implinire. Ce poate fi mai frumos  si mai seducator decat un astfel de demers de transcendere a conditiei innascute spre binele si frumosul absolut?... Nimic. Nimic nu ar putea umbri stralucirea drumului decat alegerea unui drum gresit. Iar preotii au facut tot posibilul pentru a ne indruma pe un drum gresit. Chiar si atunci cand profetii au murit in sustinerea unui adevar, acest adevar a fost rapid denaturat si acoperit de falsitate, pentru a putea fi livrat maselor in scopul dominarii si manipularii lor. Religia este descrierea drumului (sau drumurilor, fiind atatea religii) pe care omul experimenteaza spiritualitatea. Sau religiozitatea. Sau Fiinta. In mod firesc, termenii de autenticitate, manifestare a sinelui, constiinta, iluminare ar trebui sa ii intalnim in scrierile religioase. Cum ar putea fi drumul omului spre un nou nivel de constiinta lipsit de aceste elemente descriptive? Cum poate fi descrisa experienta religioasa in lipsa constiintei, sinelui, cresterii interioare?

Religia este descrierea unui drum. In crestinism vorbim despre transcenderea conditiei umane spre sfintenie. In budism se vorbeste despre transcenderea conditiei umane spre iluminare. Este vorba despre transcendere, despre transformare.

In istoria omenirii au existat perioade in care s-a trait relative bine, necesitatile biologice fiind satisfacute. Perioade care au urmat dezvoltarii tehnologiei, artei, stiintei filosofiei. Perioade in care oamenii au devenit plictisiti, satui si totusi infometati de ceva ce nu puteau gasi oricat ar fi cautat: sensul existentei. Aceste perioade au premers aparitia noilor religii, pentru ca un nou curent religios poate oferi promisiunea descoperirii sensului existential, a ceea e nu a fost gasit in precedentul demers religios.

Disprerarea cautarii sensului i-a facut pe oameni capabili de eforturi fantastice, pentru ca este un efort fantastic acela de a schimba o religie, de a adopta ceva nou, complet diferit. Chiar daca artizanii tezelor si doctrinelor religioase au incercat sa profite de pe urma setei oamenilor de sens, efortul nu a fost al lor, al producatorilor de texte si doctrine. Efortul schimbarii a apartinut celor care cautau, celor “flamanzi si insetati” de sens.

Daca avem hrana si apa, daca avem un adapost deasupra capului, daca avem o buna relationare cu cei din jurul nostru, ramane in continuare intrebarea: si acum, incotro? Imposibilitatea limitarii umane in satisfacerea necesitatilor a provocat demersul religios, adica acea calatorie magica spre un alt fel de a fi in care intrebarile sa-si afle raspuns, sentimentele sa-si afle implinirea iar cautatorul, odihna.

Experientele religioase ale fiecarui calator care a pornit pe acest drum, ar fi fost firesc sa le intalnim in cartile sfinte, oricare ar fi ele. Vom gasi insa franturi de adevar inchise in pilde, inconjurate de o istorie care se autocontrazice in incercarea de a bloca si deturna directia acestor adevaruri catre marele adevar si aceasta se intampla pentru ca din cele mai vechi timpuri administratorii dogmei, preotii, au incercat blocarea  adevarului si a transformarilor pe care acesta le-ar fi adus.

Ca si administrator de dogma, preotul este in pozitia de prim supus al divinitatii, cel care ii indruma pe ceilalti in practicarea drumului religios. Din aceasta pozitie orice experienta religioasa a celor porniti pe drum, ii va submina autoritatea. Daca un om il va intalni pe Dumnezeu sub forma unei flori si va vorbi despre asta, preotul ar trebui sa taca si sa-l asculte. Astfel isi paraseste pozitia de invatator pentru cea de invatacel. Dar preotii sunt oameni, si oamenii gandesc in termeni de sus – jos, bun – frumos, superior – inferior. Cum ar putea sa-si paraseasca pozitia superioara in favoarea uneia inferioare?

Experienta religioasa nu poate fi impartasita decat de cel ce experimenteaza, de catre credinciosul – calator pornit la drum. Si atat de multi oameni au pornit in calatorie! Desigur, sunt mult mai putini decat cei care se declara dreptcredinciosi sau adepti ai unei religii, dar totusi sunt atat de multi… Si ei nu vorbesc! Daca au vorbit, adevarul spus a fost acoperit de interpretari si nu o data au platit cu viata indrazneala de a destainui tainele experimentarii Fiintei. Pentru ca Dumnezeu, divinitatea, Fiinta sau adevarul, se poate experimenta, se poate trai de catre fiecare, indiferent de numele drumului pe care a pornit, indiferent daca drumul pe care a pornit este considerat oficial o religie, stiinta sau inca nu a fost numit .  Ce daca nu a fost numit in vreun fel? Cineva trebuia sa inceapa astazi ceea ce va purta un nume abia maine.

Preotii au facut totul pentru sugrumarea experimentarii devenind astfel cei mai nereligiosi oameni cu putinta. In iudaism sau in hinduism au aparut la un moment dat oameni care au vorbit despre zadarnicia cautarii si gasirii lui Dumnezeu. Despre zadarnicia rugaciunii ca insiruire de cuvinte, despre imposibilitatea gasirii divinitatii. In acelasi timp au vorbit despre posibilitatea de a fi gasiti de divinitate.

Omul nu poate urca la Dumnezeu, oricat de nobil i-ar parea efortul. Dumnezeu insa, va cobora la el. In cea mai saraca si uitata coliba, in cel mai tacut si intunecat moment, Dumnezeu coboara sa-l intalneasca pe om. Buddha nici nu vorbeste despre Dumnezeu! Ce sens ar avea sa te legi de un nume, sa te astepti sa intalnesti un fel de fiinta? Atunci cand nu te mai astepti la nimic, cand tu nu mai esti, Fiinta se intampla. Unii spun ca Dumnezeu coboara in om, altii ca divinitatea se manifesta in om, dar toate astea inseamna acelasi lucru: experimentarea divinitatii, experimentarea Fiintei, a totalitatii, a lui Dumnezeu. Si nu oricum ci cel care experimenteaza se lasa experimentat…

In fata acestei experimentari nu mai exista invatator exterior. Preotul nu-si mai are sensul decat in sensul administratorului-cronicar care ia aminte si lasa marturie scrisa mai departe. Invatatorul devine interior. Maestrul exterior tace, maestrul interior incepe sa vorbeasca.

Chiar si in drumul religios pe care il alegem initial, cel care ne invata nu poate fi decat cel care a experimentat deja. “A face ceea ce spune popa si nu ce face popa” este o mare scalambaiala smecheroasa, dar asta nu ne poate impiedica sa vedem sa vedem caracterul ei duplicitar. Daca sunt un om pornit pe un drum religios, de ce as asculta un om care nu experimenteaza drumul, sa-mi vorbeasca despre calatorie???

De unde stii tu cum este cu starea de vapori, tu care nu ai pus ibricul cu apa pe foc niciodata? Este un nonsens, dar unul care apara pozitia de invatator/profet pe care preotii si-o aroga. Nu, ei sunt doar nistre administratori care ar putea sa experimenteze la randul lor, dar experimentarea nu deriva automat din functia administrativa si de fapt, nu deriva automat din nimic. Ea poate fi o alegere sau nu si nu intamplator a aparut viata monahala: experimentarea nu iti lasa loc si pentru administrarea a ceea ce experimentezi. Nu poti sa tragi in poarta si tot tu sa aperi golul. A vorbi regulat despre experienta este chiar antidotul experientei pentru ca ceea ce experimentam este dincolo de cuvinte atunci cand experienta este autentica si nu prefacatorie. Pasul inapoi, reflectivitatea si contemplarea impun solitudinea. Singuratatea insa nu le presupune implicit. Pentru a gasi esenta, uneori este nevoie sa te retragi din lume, ceea ce nu inseamna ca retragandu-te o vei gasi. Nu exista un determinism biunivoc intre cele doua, asa cum nu exista o reteta aplicabila in ceea ce priveste cresterea spirituala. Cresterea este ceva natural si nu o poti forta. “Nu poti forta un boboc sa infloreasca” spun orientalii. Dar il poti ocroti.

  

Drumul religios sau religiozitatea, sau spiritualitatea, sau experimentarea Fiintei… De la un capat la altul, unii vad omul care il parcurge. De la un capat la altul este divinitatea care il intampina. Uneori, cei doi se intalnesc  si isi surad unul altuia, iar misticii ne spun ca aceasta se poate intampla oriunde si oricand, chiar si de la un capat la altul al fiecarei secunde…

Dragobetele

Pe piatra lunii am scris,

in ochiul marii am citit,

in dansul vantului am auzit venirea ta.

In mangaierea prafului am stat,

in clopotele ploii am crescut,

din seva noptii am baut cu tine.

De mine m-am golit in toate,

cu pasii tai m-am potrivit trecand,

iar tu mi-ai auzit tacerea

bland respirand, atat de bland...

Povestea Lumii si-a lui Fat-Frumos

Un prieten a lansat o provocare intr-un grup de discutii: sa vina fiecare cu idei pentru a scrie un basm romanesc, fantastic, urias, neimaginat inca.

Acesta este raspunsul meu, o idee de basm, putin romanesc si putin universal. Sa-i dam drumul!

                                          ***

Intre doua lumi, s-a nascut o lume. Intre doua spatii vaste s-a nascut urma atingerii lor. Oamenii nu stiau ca sunt si ei urme ale atingerii celor doua lumi, dar aveau sa afle intr-un mod care le va schimba destinul, facandu-l astfel unic.

Lumea supraconstienta era viata insasi, clocotitoare si plina de lumina. Puternica, atotstapanitoare. Cine sau ce ar putea fi asemenea vietii nemuritoare, asemeni clocotului ei mai intens decat miezul oricarei stele in fiecare secunda a sa? Nimeni. Nimic. Dar Nimicul a devenit martorul vietii. Lumina si bucuria vietii, radiatiile bucuriei si plinatatii ei s-au raspandit departe in Nimic, umpland-ul astfel cu experienta ei. Dar cum Nimicul avea din ce in ce mai multa experienta, istorii, umbre a ceea ce a fost candva existent, si in acelasi timp era atat de tacut, el a inceput sa se numeasca Inconstient.

Lumea supraconstienta atingea lumea inconstienta cu gingasia si forta. Din gingasie si forta s-a format cea de a treia lume, lumea materiala aflata intre ele. De fapt, aceasta a treia lume exista doar pentru noi, oamenii. Doar noi am vazut atingerea celor doua lumi, sub forma de materie. Pentru ele este doar o continua poveste de dragoste…

Astfel, sufletele vii plonjau in apa inconstientului, care lua forme de copaci, pasari, fluturi, oameni. Oamenii erau foarte delicati si vulnerabili: semanau cu fluturii si putin cu florile. Dar erau fericiti precum copiii in zilele cu soare..

Tot ce faceau oamenii, intreaga lor experienta, se revarsa in inconstient la un loc cu experienta atator mii si mii de civilizatii demult apuse, de pe tot atatea planete. Se revarsau precum raurile in mare si vibratiile plantelor, animalelor, pietrelor… Si aceasta trecere imbogatea Inconstientul facandu-l tot mai intelept. Iar intoarcerea sufletelor care experimentasera atatea noi si noi feluri de a fi imbogateau Supraconstientul cu viata, tot mai delicata si mai felurita. Astfel sufletele imbogatite si rafinate, au inceput sa se deosebeasca de cele simple, trimise prima data in marea intalnire. Si au inceput sa se numeasca spirite. Mai mici sau mai mari, mai iscusite sau mai natange, spiritele isi puteau relua calatoria spre intalnirea cu lumea inconstienta de cate ori doreau insotind cate-un suflet incepator. Prin stralucirea lor atrageau in lumea oamenilor comori nestiute din inconstient, tot mai adanci, mai vechi, mai pline de taine, pana cand si-au reintalnit si propriile aduceri aminte. Atinse de propria memorie, aceste spirite au devenit un intreg, adunand cele doua lumi - supraconstienta si inconstienta - la un loc in fiinta lor.

Unul dintre ele, imbatat de frumusetea dobandita, s-a uitat spre lumea supraconstienta si i-a spus: “Tu esti doar o parte. Eu sunt intregul si ar trebui sa mi te supui!” S-a uitat spre lumea inconstienta si i-a spus: “Tu esti doar o umbra, ar trebui sa mi te inchini!” Alte spirite, care isi gasisera si ele memoria, s-au ingrozit: sa infrunti Viata? Sa infrunti Moartea? O parte din acest espirite l-au urmat pe razvratit. O parte insa, s-au pus in slujba celor doua lumi pentru a le ocroti intalnirea si a le veghea dragostea.

Oamenii s-au trezit si ei impartiti in tabere. Se spunea ca spiritele cele mari incepusera un razboi cumplit… 

Dar Fat-Frumos, nascut intr-o cetate de piatra la malul Marii celei Negre, se hotari sa puna capat razboiului. Prea multa durere curgea pe pamantul oamenilor, prea multa suferinta insotea oamenii de cand erau prunci pana ce-i ingarbovea batranetea! Porni deci catre cetatea inteleptilor, acolo unde marele Eridan strapunge muntii facandu-si loc catre campiile manoase. Acestia demult il asteptau! I-au deschis mii si mii de carti vechi din bibliotecile lor. L-au invatat filosofie si istorie, matematicile cele inselatoare si arta magiei. L-au invatat sa citeasca in stele si sa gaseasca apa. Apoi intr-o zi, inteleptii ii spusera: “Astazi trebuie sa pleci.” “Si razboiul? Nu ma ajutati sa sfarsesc acest razboi cumplit?” intreba Fat-Frumos nedumerit. Te-am invatat tot ce stim noi. Stii multe, poate prea multe… Daca vrei ajutor, porneste catre Inteleptii Albi din Muntii de Aur.

Si Fat-Frumos porni la drum. Greu a fost sa ajunga acolo! Dar tainele invatate i-au fost de ajutor. Nu o data stiinta deprinsa i-a salvat viata. Apoi, intr-o zi, ajunse la Scaunul Inteleptilor din Muntii de Aur. “Te ajutam si noi cu ce putem! Pentru razboi, ai nevoie de arme!” Acestia ii aratara de unde sa scoata aur, fier, argint si alte metale fara de care stiinta nu isi poate savarsi magia. Apoi il invatara sa construiasca arme mai puternice decat vazuse vreodata omenirea.

Multi ani a trudit Fat-Frumos acolo, in munti, pana ce armele cele puternice au fost gata. Fat-Frumos le-a prins la brau si la povata Inteleptilor, porni mai departe spre luncile raurilor unde se intindeau livezi nesfarsite, turme de oi rasfirate pe pasuni, iar vazduhul plin de pasari si albine. Barbatii erau inalti si aveau privirea curata. Femeile ii imbracau cu haine inflorate si se bucurau de dragostea lor. Nimeni nu se plictisea si nici nu obosea. Ce dulce uitare, fericirea!...

Inteleptul care traia de peste 2000 de ani in mijlocul acestor oameni, il primi pe Fat-Frumos si-i spuse: “Stai aici, peste un an te voi ajuta.” Trecu un an, iar Fat-Frumos intalni o femeie frumoasa, de care prinse drag. Isi ridica o casa, isi facu un rost. Iar la sfarsitul anului se duse la Intelept. Acesta ii spuse: “Prea te grabesti, nu au intrat zilele in sac! Sa vii la anul, pe vremea asta. ”

Trecu si-al doilea an. Soata lui Fat-Frumos nascu o fata balaie, de ii crestea inima lui tata-sau cand o vedea! Isi asezara si gospodaria dupa obiceiul locului, iar pe unde calcau, cresteau flori in urma-le. 

Si se duse Fat-Frumos la Intelept cu inima grea, ca iar il amana! Acesta ii spuse: “Sa vii maine, ca astazi prea sunt obosit!”. Dar Fat-Frumos nu mai putu rabda! “Astept de doi ani sa-mi vorbesti! Intre timp, mi-am luat nevasta, mi-am facut gospodarie, am un copil si pe mine m-am facut taran. In lume razboiul continua, oamenii mor, vietuitoarele sufera. De ce nu ma ajuti?” Inteleptul ii sopti asemenea teiului inflorit “Afara canta pasari, poamele se coc, copiii se joaca. Unde e razboiul de care-mi vorbesti? Razboiul este in tine, si daca nu vei pleca, vei pustii acest loc cu arsita setei tale. Vei pleca singur la razboiul care te asteapta. Tu nu apartii acestui loc. Locul asta e viu si pasnic. Tu esti incrancenat si absent. Du-te!”

A plecat Fat-Frumos cu inima umbrita de ceea ce lasa in urma: soata si fetita lui si oamenii ce-l invatasera a doini si hori. Si mult a mers Fat-Frumos, fara sa stie incotro. In voia drumului si-a firii. Intre cer si pamant mergea. Intre mare si munti mergea. Intre noapte si zi mergea.

In cea de-a saptea zi, vazu osti ce-mpresurasera o cetate de piatra si dupa cum se vedea, aparatorii imputinati si slabiti nu mai puteau tine mult timp piept dusmanilor. Privind mai bine, vazu ca era chiar cetatea copilariei sale, atat de aproape de Marea cea Mare! Isi lua armele in maini si vazu in fata ochilor toata stiinta ce-I facuse mintea puternica asemenea armelor. Iar amintindu-si de dragostea ce-l astepta departe, se simti strabatut de un vifor mai puternic decat toate furtunile marii la un loc. S-ar fi aruncat in lupta indata, dar avantul i se franse cand de jur imprejurul sau vazu un covor de margarete. Cand crescusera? Pe unde sa le ocoleasca?  Ori sa le calce in picioare incercand sa-si izbaveasca cetatea? Ce mai conteaza un lan de margarete, cand atatia oameni murisera? Dar oare nu asta era samanta razboiului pe care-l vroia oprit: impartirea oamenilor intre cei importanti si cei care nu conteaza? Fat-Frumos ingenunche in lanul cu margarete si planse: isi planse slabiciunea, nehotararea, moartea credintelor sale si a idealurilor inalte.

Si stand astfel, langa el aparu Inteleptul ce-l amanase doi ani si-o zi pentru a vorbi cu el. Acesta ii spuse: “Ai invatat tainele stiintelor vechi si noi. Ti-ai imputernicit mintea. Ai invatat tainele lucrurilor ce pot fi arme sau podoabe de pret. Ti-ai imputernicit trupul. Ai invatat ca nerabdarea unei zile iti poate lua doi ani de asteptare. Ti-ai intarit inima.”

“Asa o fi”, spuse Fat-Frumos. “Dar acum totul s-a sfarsit, idealurile mele s-au surpat.”

Inteleptul continua “Singurul care s-a sfarsit este razboiul din tine. Esti, in sfarsit, infrant! Esti in genunchi. Priveste!”

Ridicandu-si ochii, Fat-Frumos vazu cetatea inconjurata de multimi de oameni. Nu erau insa osti, erau tarani si negustori, amestecandu-se in veselia unei zile de iarmaroc. Piatra caselor stralucea sub soare, pe fundalul de smaragd al Marii celei Negre.

Fat-Frumos se arunca la picioarele Inteleptului cu o infinita gratitudine! Acesta insa ii spuse: “Nu mie, multumeste margaretelor pe care nu ai indraznit sa calci! Le-ai auzit ruga, desi erai gata de lupta. Ai fost atent inlauntrul si inafara ta, desi sangele iti clocotea in vene. ” 

De acolo, Fat-Frumos se ridica si merse sa-si revada parintii, sa le sarute dreapta. In scurta vreme, isi aduse soata si fiica acolo, in cetatea de la marginea marii, unde mai traiesc fericiti si astazi, daca n- or fi murit... 

Iar daca au murit, inseamna ca s-au intors in Viata insasi si doar povestea lor a ramas in filele acestei carti.