emigrand...

de cat pamant e plin pamantul,

de cat cuvant e plin cuvantul

de cata piatra doare gandul,

rostogolit.

Ce galben il imbraca graul

ce verde curge raul si ce ud,

cat cer e plin de stele si ce sus

pluteste o secunda de noapte si apus.

Cata povara verde si uscata

sub umezeala sanului de lut

isi lasa pasul apasat pe gura,

sub bruma care-I cade de pe tampla…

Il vad cum moare peste mine

ca sa se nasca maine dimineata:

de cat pamant e plin pamantul,

cata rotunda viata e in viata.

Ce simpla noapte si ce grea povara

sa duci pamant insufletit,

in sufletul care te poarta

intre apus si rasarit.

Arunc o privire pe "Adevarul" de astazi si raman siderat de discursul personajului Basescu...

Dupa un moment de sovaiala, ajung la concluzia ca poate opinia mea conteaza in circuitul informatiei din mass-media sau ca ar putea conta. Ca de fiecare data cand am facut un comentariu, m-am semnat cu numele intreg, asumandu-mi cele scrise, adica sesizarea unei flagrante eschive din partea presedintelui, privind solutionarea problemelor reale ale Romaniei.

Pe scurt, afirmam raspicat ca domnul Basescu prin intermediul partidului pe care il conduce - chiar daca astfel incalca putin constitutia-, este direct responsabil de numirea si pastrarea in functii a "managerilor din regii", pe care ii arata cu degetul ca au sprijin politic, uitand sa spuna insa al cui anume este acest sprijin, cine il ofera... Nu am trecut cu vederea nici afirmatia potrivit careia institutiile statului s-au reformat din greu, in timp ce regiile si societatiile de stat, nu! Atata timp cat in acele societati si regii se aplica legile statului roman, nu prea se pot reforma unele fara altele.

In cele din urma, imi inchei comentariul si tastez codul necesar postarii si... surpriza: nu se intampla nimic! Nu apare nici o postare! Repet procedeul si ...nimic! Comentariul meu dispare de pe pagina iar de aparut ca tiparit, nu apare de fel! Cuprins de anumite banuieli, incerc o alta postare a unui alt comentariu, intr-o problema deloc "delicata" asa cum este viata noastra politica; un articol despre un politist american... Din nou, comentariul dispare ca si cum ar fi fost trimis, dar de aparut, nu apare nici acesta. Pentru prima data, incerc o smecherie: postez acelasi comentariu, dar sub un alt nume si adresa de mail. Comentariul a fost publicat imediat!

Am mai incercat si alte comentarii in ultimele zile la articole din "Adevarul", cu acelasi rezultat. Astfel am aflat ca sunt cenzurat in ziarul domnului Patriciu, si nu mai pot aparea nici macar la categoria "spam". Intrucat nu pot sa renunt in a-mi semna comentariile cu propriul meu nume, si nu pot sa renunt in a-mi asuma opiniile in egala masura in care presedintele Basescu nu isi poate asuma erorile partidului de guvernamant, ma vad silit sa abandonez pozitia de comentator si sa "absentez motivat" din rubrica de comment-uri. Nu este o tragedie, dar o intrebare imi da tarcoale: "cine se teme de Virginia Wolf? "

scoala

Poate e timpul pentru o alta poveste... A fost odata o tara numita Libia... Locuita de multime de oameni, din cei ce se roaga cu fata la rasarit si capul plecat, era aceasta tara asezata intre desert si mare, bogata in petrol si aur...

Era condusa aceasta tara de un tiran, care cu mana de fier peste neamuri le tinea in pace, construind palate si drumuri iar supusilor le dadu legi care ii ridicara din saracie. Cu cei care nu ascultau de legile sale, era aspru iar nesupunerea le putea aduce moartea! Stransese bogatii fara numar, isi trimisese copiii la scoli inalte peste mari si tari, iar tara o ridicase printre celelalte, si asa, incet, starnea invidia si lacomia altor regi si tirani...

Intr-o zi, acesti invidiosi se stransera si hotarara sa-i ia bogatiile si tara batranului! Mai intai platira oameni sa poarte zvonuri si sa indemne la nesupunere, starnind patima in sufletul celor dornici de mai bine. Cu ochii acoperiti de minciuni, oamenii nu au mai vazut ridicarea tarii lor... Au inceput nesupunerile, pedepsele, crimele... iar cei care pofteau averile tiranului, se stransera din nou la sfat si hotarara sa trimita arme si armate, pentru oprirea macelului pe care il pornisera tot ei...

De acolo, de peste mari si tari, unde copiii sai urmasera scoli inalte si invataturi drepte venira, astfel, armate nenumarate care ii arsera tara, distrugandu-i palatele si omorandu-i copiii... Iar in timp ce batranul isi blestema zilele si dusmanii, acestia sarbatoreau cu fast, nunta propriilor copii, cu multime de invitati si daruri, din birurile stranse de la supusii din intreaga lume... Noi, invatand o data in plus, ca oricat de buna invatatura ar aduna copiii in scoala, sa nu uitam sa ii ferim de cei care i-au ridicat zidurile si ii incaseaza taxele...

Noapte buna!

...alunecau

alunecau multimi de foci albastre,

si hoarde sidefii de pesti,

alunecau multimi de vise

si ursii pe pamant paseau,

urmati de lupi si dropii triste,

urmati de herghelii de cai.

Balene cautau sa doarma

printre batrane continente,

sub zborul gastelor polare,

sub aurore ne-ntelese,

aluneca fiinta noastra

cu hoarde sidefii de pesti,

multimi de suflete albastre

calatorind din piept in piept.

Calatoreau cu elefantii,

cararile planetei noastre,

adulmecand urlau sub luna

melancoliile terestre,

ametitor visa padurea

si noi visand stiam ca este…

sub noi un suflet animalic

improspatand umanitatea,

pana la ultima faptura

pe care-o condamnam sa fie

tacutul martor al plecarii

din propria noastra vesnicie…

paradoxuri

O poveste despre paradoxuri. Nu stiu daca ar fi interesanta, dar mi se pare cea mai potrivita poveste in zilele astea... De fapt sunt mai multe, asa ca am ales una pentru astazi, mai potrivita de Pasti. Le vom povesti si pe celelalte, pe rand...

A fost odata ca niciodata... niste preoti si niste oameni care credeau in ceea ce spuneau preotii lor. Preotii le spuneau ca intr-un anumit oras, o data pe an vine lumina din cer si aceea este lumina sfanta iar ei, preotii lor sunt singurii preoti indeajuns de drepti, pentru a primi lumina si a o da mai departe.

Religia lor, se dovedea a fi astfel singura adevarata de vreme ce numai ei, credinciosii acelei religii primeau lumina sfanta. Unii au inceput sa se indoiasca de faptul ca ar fi vreo lumina speciala sau ca ea ar aparea asa, din cer. Altii se incapatanau sa creada in sfintenia acelei lumini si in justetea religiei lor... Oamenii s-au impartit in doua tabere - asa cum fac ei de obicei - si in fiecare an, de Pasti, discutia era reluata si condimentata cu injuraturi si acuze.

Intr-o buna zi, a aparut la poarta unei televiziuni care transmitea in direct disputa dintre un grup de preoti si un grup de oameni de stiinta - despre lumina sfanta, desigur !- un om nici prea tanar si nici prea batran. Parea putin obosit, asa neras si cu parul lung. Portarul l-a intrebat ce vrea. "Pai eu sunt Isus si am venit inapoi pe pamant, ca sa fiu cu oamenii de Pasti! Daca tot sarbatoresc ei invierea mea, care s-a petrecut tare demult, m-am gandit sa o sarbatorim impreuna, asa ca... am venit!" Nu numai ca a venit, dar a si ramas. I-au gasit o camera goala cu pereti capitonati sa nu-si poata face rau izbindu-se de pereti si a fost trecut la rubrica " fara rude".

De ascultat nu il asculta nimeni, chiar daca bucataresele il apreciau pentru ca nu se plangea niciodata de marimea portiilor de mancare. La inceput, doctorul il vizita in fiecare saptamana, apoi doar o data pe luna iar dupa ce a vazut ca nimic nu se schimba in comportamentul pacientului sau, chiar mai rar... Si asa au trecut ani.

Intr-o zi insa, a venit o scrisoare, care continea un ordin: spitalul se desfiinta, urmand a fi transformat in azil de batrani. Opinia publica a fost indignata, pacientii scosi pe strada, cadrele medicale disponibilizate!

Omul nostru s-a trezit pe strada, cu cateva zile inainte de Pasti, cu niste haine ciudate pe el si cu o sacosa in mana stanga in care se aflau doua chifle si o conserva de peste. Nu s-a mai dus la televiziune, dar s-a oprit dupa trei zile de calatorie la o mare manastire, unde oamenii se inghesuiau teribil. A vrut sa imparta pestele, chiar daca era din conserva. Nimeni insa nu l-a bagat in seama: erau acolo pentru ca se impartea lumina...

Noapte buna!

copilarie putina...

copilaria doarme,

la mine in pumn,

adapostita.

Cert pietrele pierdute de cer,

sub care am gasit-o….

Ploaia a murit,

in cioburi de soare

risipite pe jos.

Cert pietrele peste care am gasit-o,

stralucitoare…

Mana ma doare,

copilaria s-a ascuns,

adanc in sange:

Nu-mi cereti sa caut,

departe de mine,

Nu-mi cereti sa caut

prin venele mele…

Inima s-a ascuns

intre orizont si ochi,

intr-o linie subtire…

Am vazut

Am vazut golul calcand pe lumina,

am vazut zidul apasator pe vant.

cuvantul ascunzand minciuna si

minciuna zamislind cuvant.

Am vazut cutitul indoielii,

am vazut curajul nevazand

bratul legii atarnat de gat si

in loc de juvat, pusa legea.

Am vazut umbra inimii mele,

am vazut spaima umplandu-mi plamanii,

muguri neaprinsi de viata si

viata latrandu-si stapanii.

Am vazut, am fost si am trecut,

am cazut la randul meu odata,

din nou apoi impiedicat si

am vazut… pana la capat.