epilog...

Am vazut tara pustiita, risipindu-se... Am vazut nedreptati mari si gandul intai a fost de a scrie despre fundamente gresite si viata sociala/ individuala construita pe ele..., despre fundamentele principiului religios ortodox si despre inertia noastra nationala, despre perpetuarea mizeriei si cultivarea ei dogmatica... Sa critic, sa acuz. Poate am obosit, poate ar fi prea multe de spus; oricum in locul proiectului initial, mi-a aparut in fata ochilor o suita de situatii unice si totusi repetabile. In ultima zi de tabara, daca astepti putin, poti ramane singur in sala de mese, sau pe un peron golit dintr-o data. Poti ramane singur in cabana, daca decizi sa-ti amani putin plecarea. Te poti trezi singur in sala festiva, dupa festivitatea de incheiere sau la fel de singur in curte scolii, candva dupa ore. Amintiti-va sau experimentati. In viata mea, astfel de momente au fost insotite de putina tristete, melancolie si sentimentul ca fac parte din eternitatea care precede si urmeaza oricarui eveniment. a fost intotdeauna un moment datator de forta...., poate pentru ca aveam timp sa "vreau sa plec mai departe", si nu doar sa-i urmez pe ceilalti. Acum, mai mult ca oricand am ramas ultimii... cei care am ramas. Politicienii gireaza cu viitorul nostru utopii de miliarde, preotii isi imbraca in sutane lacomia si strang taxe, sarlatanii de profesie i-au inlocuit pe profesionisti, indiferent de domeniu... si toti se grabesc spre un target imaginar, ipotetic. Am ramas - cei ce am ramas -, in urma. Putem ramane putin, inainte de a porni mai departe. putem ramane putin pentru a simti ca vrem mai departe, si pentru a alege incotro. Putem fi melancolici, tristi si solitari. Dar nu mult timp, nu pana la pierderea energiei de a mai decide. Campurile pustii, orase prafuite, resturi de fabrici, gari fara ceasuri si fara sali de asteptare. Am ramas singuri. Atat de singuri incat putem schimba istoria, sau putem imbogati arheologia cu exponatul unei natiuni. Nu exista alegere gresita, dar este vorba despre o alegere... Inca, ..avem timp...

Calatoria mea, apune...

Calatoria mea, apune....

In ochiul meu se-aprinde noaptea.

Ajuns e drumul iarasi la-nceputuri,

Ca la inceput este lumina...

Ma-ntorc unde "acolo" e "aicea" ,

Ma pierd cand "niciodata" e acum,

Apun pe drumul tanguirii mele..,

Adorm pe noaptea marginii de drum.

15.11.2009

Gura pacatosului adevar graieste...

Astazi am citit o fraza interesanta : Vaticanul acuză filmul "Avatar" că propune venerarea naturii în locul religiei .

Mi se pare firesc, pozitia Vaticanului este una onesta, exprimata clar: trebuie venerata religia si nu Dumnezeu. Cred ca Dumnezeu s-a aflat intr-un profund conflict de interese cu religia. Daca luam in considerare Vechiul Testament in care Dumnezeu este "... un Dumnezeu gelos" cum se autodescrie, treaba cu venerarea Bisericii nu are cum sa-i convina. Daca il privim pe Dumnezeu ca pancreator, persoana divina alcatuita din trei persoane, iarasi nu prea mai incape "persoana" pofticioasa de venerare adica Biserica... Iar daca il vedem pe Dumnezeu ca si constiinta universala, existent in toate, venerarea naturii devine automat o venerare a divinitatii si nu a Bisericii. Unii ar putea spune ca in titlul de mai sus era vorba despre religie si nu despre biserica.

Biserica este singura institutie - ar trebui sa fie o familie, dar nu este -, care administreaza, construieste, croieste, modeleaza si impune o religie. Intre Biserica si religie nu exista linie de demarcatie. Fara religie, Biserica ar muri iar fara Biserica nici o religie nu ar putea dura in timp. Asa cum bancile nu pot exista fara bani, biserica nu poate exista fara religie.Cu Dumnezeu insa e altceva: fara religie, fara Biserica, Dumnezeu exista. Indiferent de imaginea pe care i-o suprapunem lui Dumnezeu, Dumnezeu se afla dincolo si dincoace de om, precede si postcede umanitatea, pe scurt - universalitatea exista dincolo de religiile noastre inventate si rastalmacite, dincolo de Biserica.

Astfel conflictul biblic dintre bine si rau, imensa tevatura dintre Satana si Dumnezeu sta putin altfel. Sunt false. Singurul conflict este intre Biserica si Dumnezeu. Profetii - inclusiv Isus -, au incercat sa spuna ca omul poate sa se adreseze lui Dumnezeu direct, se poate ruga, poate avea acces la divinitate in singuratate si sinceritate... Aici apare conflictul: profetii ii ocoleau pe preoti, lasau Biserica in urma, deschideau porti fiecarui om catre divin, fara ca acesta sa se mai supuna unui ritual. Astfel apare un conflict major intre Divinitate si biserica: omul care venereaza pe Dumnezeu, nu poate sa venereze in aceeasi masura biserica ca doar biserica nu e Dumnezeu, nu? Este logic. Problemele apar abia acum: daca biserica este pe locul doi, cu ce drept si din ce stiinta poate sa ne spuna ce si cum vrea Dumnezeu sa fie? Daca ii este inferioara lui Dumnezeu, cum poate sa judece si sa condamne, cum poate sa ierte, cum poate sa spuna ce e drept si ce nu, toate acestea fiind atributele divinitatii? Un om conectat la divin, la constiinta, un om ca Isus sau ca Budha, poate vorbi in numele divinitatii, poate fi conectat la divinitate dar o institutie niciodata. Orice institutie este o inventie, nu este naturala, nu este fireasca adica.. "nu este de la Dumnezeu, maica..". Natura poate fi venerata, dragostea poate fi venerata tot ceea ce a fost creat poate fi venerat. Pentru ce sa veneram insa inventiile? Pentru ce sa veneram o institutie care mai si sustine ca serveste Divinitatea? Pentru ce sa venerez robul cand pot venera stapanul?

Daca Vaticanul s-a suparat - am inteles ca si suveranul pontif subscrie la indignarea oficiala - inseamna ca e grav. Inseamna ca suntem in fata posibilitatii de a constientiza rolul bisericii si religiei, de a depasi institutia, de a nu ne mai considera datori la "banca internationala a religiilor". Inseamna ceva legat de libertate... Ceva ce fiecare dintre noi, merita sa desprinda in propriul sau fel...

prostitutie si politica..

Titlul acestei postari este legat de multele ocazii in care cele doua au fost comparate..Si cred eu, ca s-au facut unele exagerari. In primul rand prostitutia se bazeaza pe un contract, care este respectat: cutare serviciu', atata costa! in suma sunt sau nu sunt cuprinse anumite servicii, oferta este mai mult sau mai putin diversa, dar totul pe fata, contra cost. Politica, este insa pe din dos, adica cine e mai smecher si minte mai vartos, are un loc asigurat in fata. In politica furtul si minciuna ca si demagogia sunt instrumente "firesti". Asta ma face sa ma intreb de ce este nevoie de un referendum si nesfarsite dezbateri publice pentru a se legaliza prostitutia, in timp ce politica este legala de la sine inteles... Cred eu ca cele doua activitati sunt comparate in mod tendentios, in defavoarea prostitutiei.. Aceste ganduri au fost preambulul unor reflectii legate de democratie.. Am fost surprins negativ de indemnul unora de a merge la vot, pentru a alege raul cel mai mic. Indiferent cat de mic ar fi un rau, alegerea sa inseamna asumarea consecintelor punerii raului in fapt.. Am fost surprins ca voturile unui candidat pot fi date altuia, adica un candidat la presedintie indruma voturile celor care l-au ales.. -l-au ales oare si sa gandeasca in locul lor? Am fost surprins de sintagma: "TREBUIE sa votam, trebuie sa ne exercitam dreptul de a alege.." Aceasta ultima afirmatie, inglobeaza cred eu, esenta non-democratiei, adica neintelegerea faptului ca intregul edificiu al unei societati democratice se sprijina pe exercitarea deplin consimtita si CONSTIENTA a drepturilor si libertatilor individuale! Daca dorm in papuci, daca sunt idiot si nu inteleg, daca ma preocupa altceva, in fine daca ma doare in cot, nu trebuie sa-mi exercit nici un drept, pentru ca de fapt, voi da in inconstienta mea cu respectivul drept in capul meu si al celorlalti. Democratie inseamna conducerea prin popor, in masura in care indivizii sunt constienti de identitatea lor. Turma nu este "popor", turma nu are opinie, nici responsabilitate, turma nu voteaza, poate eventual sa-i ascunda - datorita numarului - pe cei care voteaza cu adevarat. Faptul ca ne dorim covrigi si rachiu, nu ne face cetateni, si nu ne da dreptul sa abuzam de drepturi si libertati - ca aceea de a vota -doar, doar, vom fi lasati sa dormim mai departe. Iar daca populatia unei tari nu poate primi un regim democratic, trebuie regandita forma de guvernare a acelei tari. Cred ca este singura solutie pentru Romania, in momentul de fata. Chiar daca ne scufundam in intuneric, chiar daca apunem si ne doare, sa nu fie ultima data cand o facem.

lucrurile simple...

Am vazut si auzit in ultimele zile, saptamani, oameni preocupati de probleme mari. Oameni seriosi, din media, din sfera politica, din societatea civila, preocupati de criza economica, de constitutionalitatea sau neconstitutionalitatea unui decret vizand dizolvarea parlamentului, despre referendumuri (le-am pierdut numarul...) privind numarul de parlamentari, legalizarea drogurilor usoare si a prostitutiei, si nu in ultimul rand despre campania electorala care sa ne aduca presedintele pe care il meritam sau nu, pana in luna decembrie.

Propaganda "constitutionala" a drepturilor castigate dupa 1989, adica de a merge la vot, de a face politica, de a ne lupta ca orbetii pentru blana ursului din padure - oricat ar fi aceasta de promitatoare, nu ma motiveaza. Dimpotriva. In marile planuri de salvare a tarii, in strategiile complexe de atragere a investitiilor straine, in conflictul politic amplu, lipseste elementul esential: interesul pentru lucrurile simple...

De exemplu, nu intereseaza faptul ca multi copii (tigani in special dar nu numai), trimisi la cersit de la varste de 4-5 ani isi intretin parintii si nu invers, ca exploatarea copiilor se face din momentul nasterii lor, prin alocatiile pe care parintii le primesc si care sunt ratiunea principala a aducerii lor pe lume, exploatare dusa pana la vinderea copiilor pe piata neagra a traficului de carne vie, a traficului de organe. Ma intereseaza lucrurile simple, cum ar fi dreptul la liniste, condamnarea si pedepsirea abuzului fonic. Sa incercam sa ne imaginam un oras, sau un cartier in care fiecare individ, asculta muzica la maximum, urla la nevasta, isi injura progeniturile care in semn de protest deschid larg geamurile, sa se bucure si trecatorii de numarul impresionant de decibeli ai boxelor, soferii claxoneaza delirant salutandu-si cunoscutii, penalizand aglomeratia sau asa doar, de nervi. Peste toate s-ar suprapune clopotele celor 6 biserici din cartier care apartin a 4 culte diferite, al caror dangat se intercaleaza cu zbieretul din difuzoarele amplasate strategic, in jurul fiecarui locas de cult, pentru a nu rata cei de afara "adevarul" racnit inauntru... Plus terasele aflate in concurenta decibelo-vibratorie, care isi atrag clientii prin amplificarea basilor pana la durere... si salutarile urlate cordial peste carosabil.

Despre copiii care, intrebati simplu: "ce ai facut astazi la scoala?", raspund incurcati: "nu stiu...". Despre ogoare pustii, despre fabrici furate si parasite, despre gropi de gunoi care inconjoara orasele.

Despre lucrurile simple, nu se vorbeste... Nu sunt prioritati, nu sunt vitale. Acesta este paradoxul care ma demotiveaza: viata nu este vitala in viziunea oamenilor seriosi, care fac strategii, guverne, aliante, care conduc dezinvolt viata socio-politica romaneasca, care mint la modul cel mai serios, care fura argumentat inclusiv atentia noastra de la lucrurile simple... de la viata noastra, care nu poate fi decat prin noi.

Iluzii....

Oameni stand la coada. Multi batrani. Stau de cu noapte, sa ajunga la moastele sfintei Paraschiva. Camera de filmat surprinde fete flamande, adormite, adunate intr-un torent obosit; au primit ceai cald de la primarie sa-i incalzeasca peste noapte. Maine se vor pune din nou in miscare...

Imaginile ma dor. Sunt imaginile unui popor impilat si indobitocit secole de-a randul de biserica ortodoxa. Un popor tinut in intuneric prin cel mai primitiv si mai toxic mijloc: pervertirea credintei. Isus spunea: "daca ati avea credinta cat un bob de mustar, ati muta si muntii din loc". Credinta in ce, nu mai spune. Nu ar avea sens sa spuna. Credinta nu poate fi decat in Divinitate (Dumnezeu), iar forma ei intreaga este cea a abandonului in Divin. Credinta nu se refera la increderea oarba in ceva sau cineva. Credinta este capacitatea potentiala a fiecaruia, constientizata, de a intalni Totalitatea, Divinitatea, Dumnezeu (cum vrem sa-i spunem).

Pentru biserica ortodoxa insa, lucrurile nu stau asa. In viziunea ortodoxa este bine sa "credem" in sfinti, in ritualuri, in icoane facatoare de minuni, in imbecilitatile spuse de preoti cu ocazia "sfintelor slujbe", etc. Pentru biserica, credinta nu este un tot si nu vizeaza unificarea omului cu Totalitatea...; ar fi mai degraba statutul de vita in jug, pe care omul in cautarea fericirii, inconstient si-l asuma.

Catedrale - megastructuri - poleite cu aur sau arama, dar intotdeauna cu cersetori la usi, cozi infernale pentru atingerea unor ramasite mumificate ale unui cadavru, adevarate marsuri in care oamenii se bat, se scuipa, se calca in picioare pentru pasti, pentru "lumina" sau pomeni electorale. Slujbe cu cincizeci de preoti care intampina valul de creduli, binecuvantandu-le credulitatea... Donatii, contributii, chete pentru asigurarea unei constiinte impacate, chiar daca acestea se concretizeaza doar cu bunastarea materiala a preotilor. Festanii, nunti, botezuri, dezlegari... contra cost, fireste, in care continutul lipseste, iar forma este costisitoare.

Minciuna este trecuta cu vederea, violul sufletesc - adica spovedania - binecuvantat, iar manipularea copiilor in scoli, laudata.Toate sunt necesare, ca si ipocrizia posturilor, falsitatea sutanelor, vulgaritatea de mahala a cursantilor de la institutul teologic, foarte necesare pentru spectacolul melodramatic menit sa mentina autoritatea bisericii, adica accesul la resursele puterii de atatea sute de ani. Aceste resurse au fost intotdeauna aceleasi: vointa omului de a face, de a actiona - manipulata de dogma, si vointa de a suporta - cumparata de promisiunea vietii de apoi. In lipsa celor doua, omul este un infirm, o furnica intr-un musuroi fetid, avandu-si amanetate bisericii instrumentele verticalitatii sale.

Ma revoltam, inainte, pentru lipsa de interes a prelatilor in privinta azilelor de batrani, gradinitelor pentru copii cu nevoi speciale, pentru lipsa actelor de caritate de orice fel. Nu ma mai revolt: fata de trauma spirituala a acestui popor, pe care biserica o intretine de secole, cele de mai sus ar fi doar mijloace de a ne cumpara indulgenta fata de continuarea abuzului. Macelariti sufleteste, lipsiti de intimitatea si comuniunea furate undeva in copilarie - dar care numai amandoua si impreuna asigura premizele unei autentice experiente religioase -, inconstienti si saraci, disperati si bolnavi, infricosati si supusi, parcurgem un drum ales de cel mai puternic tiran - lacomia, sub cea mai neagra dictatura - biserica.

Undeva langa noi, Dumnezeu asteapta, Lumea asteapta, Viata asteapta sa ne aruncam mastile, sa rupem lanturile, sa fim pur si simplu.

Iar pentru aceasta, ceea ce este fals trebuie demascat, iar ce este mort, lasat sa moara.

pelerinului..

Cand in cetate oamenii se intrebau tot mai des cine are puterea de a le hotari destinul, daca pietrele zidurilor ii apara de propria lor libertate sau ii consacra libertatii, cand toate astea se ridicau din praful timpului, pelerinul gandi ca e momentul sa plece.

Drumul sau se intindea prin desert. Pleca pe jos, infasurat in mantia aspra din par de camila calcand cu sandalele tocite nisipul uitarii si calauzirii. In anul acela, calatoria sa se petrecea sub semnul apei.

Trecu de dunele singuratatii spre platoul ultimului popas. Simtea trupul uscandu-i-se. Nu simtea nici soarele, nici caldura si nici racoarea noptii, doar trupul sau il simtea tot mai subtire, pulsand sub mantia din par de camila ca vana unui izvor nenascut. La capatul platoului de piatra gasi un paianjen si trai solitudinea... Langa o radacina dezgropata, trai reflexia mortii. Iar pe piatra ultimului popas cazu din inima sa o lacrima si se intoarse in cetate pentru ca anul acela crestea sub semnul apei.

Cand oamenii din cetate se ridicara impotriva tiranului pentru taxele prea mari care le apasau negotul si lacomia, pelerinul hotari sa plece din nou. Anul acela era sub semnul focului. Astfel drumul sau se intindea printre muntii cei mari. Acolo, langa un izvor, isi facu popas, iar visul sau fu amar. Pleca a doua zi ajungand in mijlocul zilei la padurile de jneapan si acolo iluzia vietii sale se ascunse in povestea verde care il inconjura. Nu zabovi decat o clipa. Cu inima zvacnind se indrepta spre varful Muntelui Albastru. Acolo, noaptea il ninse cu stele reci. Astepta pana cand ochii i se aprinsera de la lumina lor, isi privi sufletul stins si se intoarse, intrucat anul acela crestea sub semnul focului.

Cand oamenii din cetate sarbatoreau caderea tiranului si incepura sa darame zidurile de piatra si lemn intinzandu-si gradinile de flori pana departe, departe de negotul cu aur si argint, pelerinul pleca in cautarea semnului acelui an. Drumul sau se intindea pe apa sarata a ultimei mari. La malul marii vazu un pescar si in coliba lui trai bucuria unei ciorbe de peste. Ar fi plecat mai departe dar nu mai era nici flamand si nici insetat, iar privind in sufletul sau o vazu pe fata pescarului scaldandu-se in toata simplitatea ei si a iubirii lor....

Iar pelerinul nu se mai intoarse si nu mai cauta semne pentru ca anul acela era sub semnul pelerinului.....

septembrie 2007