Surasul Fiintei

Religiile sunt ca oamenii: se nasc si mor.  Si tot ca oamenii sau ca spiritul lor, se “reincarneaza” intr-o noua religie. Orice religie contine un panteon de zeitati,  invatatura,  dogma si un administrator al dogmei.

 Panteonul de zeitati difera aparent de la o religie la alta dar totodata aceste zeitati sunt descrise atat de asemanator incat idea ca sunt aceleasi in toate marile religii ale lumii nu pare deloc fantezista.  Calatorind pe blogul “Secretele Zeilor” veti gasi detaliile fascinante ale unei cercetari stiintifice minutioase asupra arborelui genealogic al zeilor, asupra numelor purtate de acestia si al rolului pe care l-au avut in diverse culturi. Veti fi provocati la o calatorie fantastica, cu un ghid remarcabil…

Invatatura religioasa este un alt element indispensabil unei religii. Cine ne invata? Zeii. In crestinism sau islamism, zeii si-au transferat atributele divine unor oameni cu calitati exceptionale: profeti, apostoli, etc. lasand invataturile pe seama lor. In crestinism se observa cel mai bine imbinarea dintre vechea paradigma si noua paradigma: Iisus este invatatorul care nu este chiar zeu (Dumnezeu) dar nu este nici chiar om. Invataturile ne indruma, ne povatuiesc, ne invata despre ce este esential si necesar noua, despre ce si cum avem de facut pentru a ajunge la acel esential.

Dogma reprezinta setul de reguli, perceptele si normele care trebuie respectate in abordarea drumului religios. Drumul nu poate fi abordat oricum. Chiar si o drumetie pe munte beneficiaza de reguli stricte si cu atat mai mult religia care este un drum spre varful celui mai inalt munte . La fel ca si regulile muntelui, dogma ar trebui sa ne ocroteasca. Nu o face insa.

Administratorul  dogmei  este biserica, in persoana preotilor. Acesta este rolul lor: sa administreze dogma, sa o remodeleze de cate ori este nevoie si sa adauge cartilor religioase experientele celor care au pasit pe drumul religios in cautarea lui Dumnezeu.

Ce este religia? Religia nu este altceva decat explicarea drumului, a caii spre divinitate. Drumul spre a fi parte din intreg, drumul spre implinire. Ce poate fi mai frumos  si mai seducator decat un astfel de demers de transcendere a conditiei innascute spre binele si frumosul absolut?... Nimic. Nimic nu ar putea umbri stralucirea drumului decat alegerea unui drum gresit. Iar preotii au facut tot posibilul pentru a ne indruma pe un drum gresit. Chiar si atunci cand profetii au murit in sustinerea unui adevar, acest adevar a fost rapid denaturat si acoperit de falsitate, pentru a putea fi livrat maselor in scopul dominarii si manipularii lor. Religia este descrierea drumului (sau drumurilor, fiind atatea religii) pe care omul experimenteaza spiritualitatea. Sau religiozitatea. Sau Fiinta. In mod firesc, termenii de autenticitate, manifestare a sinelui, constiinta, iluminare ar trebui sa ii intalnim in scrierile religioase. Cum ar putea fi drumul omului spre un nou nivel de constiinta lipsit de aceste elemente descriptive? Cum poate fi descrisa experienta religioasa in lipsa constiintei, sinelui, cresterii interioare?

Religia este descrierea unui drum. In crestinism vorbim despre transcenderea conditiei umane spre sfintenie. In budism se vorbeste despre transcenderea conditiei umane spre iluminare. Este vorba despre transcendere, despre transformare.

In istoria omenirii au existat perioade in care s-a trait relative bine, necesitatile biologice fiind satisfacute. Perioade care au urmat dezvoltarii tehnologiei, artei, stiintei filosofiei. Perioade in care oamenii au devenit plictisiti, satui si totusi infometati de ceva ce nu puteau gasi oricat ar fi cautat: sensul existentei. Aceste perioade au premers aparitia noilor religii, pentru ca un nou curent religios poate oferi promisiunea descoperirii sensului existential, a ceea e nu a fost gasit in precedentul demers religios.

Disprerarea cautarii sensului i-a facut pe oameni capabili de eforturi fantastice, pentru ca este un efort fantastic acela de a schimba o religie, de a adopta ceva nou, complet diferit. Chiar daca artizanii tezelor si doctrinelor religioase au incercat sa profite de pe urma setei oamenilor de sens, efortul nu a fost al lor, al producatorilor de texte si doctrine. Efortul schimbarii a apartinut celor care cautau, celor “flamanzi si insetati” de sens.

Daca avem hrana si apa, daca avem un adapost deasupra capului, daca avem o buna relationare cu cei din jurul nostru, ramane in continuare intrebarea: si acum, incotro? Imposibilitatea limitarii umane in satisfacerea necesitatilor a provocat demersul religios, adica acea calatorie magica spre un alt fel de a fi in care intrebarile sa-si afle raspuns, sentimentele sa-si afle implinirea iar cautatorul, odihna.

Experientele religioase ale fiecarui calator care a pornit pe acest drum, ar fi fost firesc sa le intalnim in cartile sfinte, oricare ar fi ele. Vom gasi insa franturi de adevar inchise in pilde, inconjurate de o istorie care se autocontrazice in incercarea de a bloca si deturna directia acestor adevaruri catre marele adevar si aceasta se intampla pentru ca din cele mai vechi timpuri administratorii dogmei, preotii, au incercat blocarea  adevarului si a transformarilor pe care acesta le-ar fi adus.

Ca si administrator de dogma, preotul este in pozitia de prim supus al divinitatii, cel care ii indruma pe ceilalti in practicarea drumului religios. Din aceasta pozitie orice experienta religioasa a celor porniti pe drum, ii va submina autoritatea. Daca un om il va intalni pe Dumnezeu sub forma unei flori si va vorbi despre asta, preotul ar trebui sa taca si sa-l asculte. Astfel isi paraseste pozitia de invatator pentru cea de invatacel. Dar preotii sunt oameni, si oamenii gandesc in termeni de sus – jos, bun – frumos, superior – inferior. Cum ar putea sa-si paraseasca pozitia superioara in favoarea uneia inferioare?

Experienta religioasa nu poate fi impartasita decat de cel ce experimenteaza, de catre credinciosul – calator pornit la drum. Si atat de multi oameni au pornit in calatorie! Desigur, sunt mult mai putini decat cei care se declara dreptcredinciosi sau adepti ai unei religii, dar totusi sunt atat de multi… Si ei nu vorbesc! Daca au vorbit, adevarul spus a fost acoperit de interpretari si nu o data au platit cu viata indrazneala de a destainui tainele experimentarii Fiintei. Pentru ca Dumnezeu, divinitatea, Fiinta sau adevarul, se poate experimenta, se poate trai de catre fiecare, indiferent de numele drumului pe care a pornit, indiferent daca drumul pe care a pornit este considerat oficial o religie, stiinta sau inca nu a fost numit .  Ce daca nu a fost numit in vreun fel? Cineva trebuia sa inceapa astazi ceea ce va purta un nume abia maine.

Preotii au facut totul pentru sugrumarea experimentarii devenind astfel cei mai nereligiosi oameni cu putinta. In iudaism sau in hinduism au aparut la un moment dat oameni care au vorbit despre zadarnicia cautarii si gasirii lui Dumnezeu. Despre zadarnicia rugaciunii ca insiruire de cuvinte, despre imposibilitatea gasirii divinitatii. In acelasi timp au vorbit despre posibilitatea de a fi gasiti de divinitate.

Omul nu poate urca la Dumnezeu, oricat de nobil i-ar parea efortul. Dumnezeu insa, va cobora la el. In cea mai saraca si uitata coliba, in cel mai tacut si intunecat moment, Dumnezeu coboara sa-l intalneasca pe om. Buddha nici nu vorbeste despre Dumnezeu! Ce sens ar avea sa te legi de un nume, sa te astepti sa intalnesti un fel de fiinta? Atunci cand nu te mai astepti la nimic, cand tu nu mai esti, Fiinta se intampla. Unii spun ca Dumnezeu coboara in om, altii ca divinitatea se manifesta in om, dar toate astea inseamna acelasi lucru: experimentarea divinitatii, experimentarea Fiintei, a totalitatii, a lui Dumnezeu. Si nu oricum ci cel care experimenteaza se lasa experimentat…

In fata acestei experimentari nu mai exista invatator exterior. Preotul nu-si mai are sensul decat in sensul administratorului-cronicar care ia aminte si lasa marturie scrisa mai departe. Invatatorul devine interior. Maestrul exterior tace, maestrul interior incepe sa vorbeasca.

Chiar si in drumul religios pe care il alegem initial, cel care ne invata nu poate fi decat cel care a experimentat deja. “A face ceea ce spune popa si nu ce face popa” este o mare scalambaiala smecheroasa, dar asta nu ne poate impiedica sa vedem sa vedem caracterul ei duplicitar. Daca sunt un om pornit pe un drum religios, de ce as asculta un om care nu experimenteaza drumul, sa-mi vorbeasca despre calatorie???

De unde stii tu cum este cu starea de vapori, tu care nu ai pus ibricul cu apa pe foc niciodata? Este un nonsens, dar unul care apara pozitia de invatator/profet pe care preotii si-o aroga. Nu, ei sunt doar nistre administratori care ar putea sa experimenteze la randul lor, dar experimentarea nu deriva automat din functia administrativa si de fapt, nu deriva automat din nimic. Ea poate fi o alegere sau nu si nu intamplator a aparut viata monahala: experimentarea nu iti lasa loc si pentru administrarea a ceea ce experimentezi. Nu poti sa tragi in poarta si tot tu sa aperi golul. A vorbi regulat despre experienta este chiar antidotul experientei pentru ca ceea ce experimentam este dincolo de cuvinte atunci cand experienta este autentica si nu prefacatorie. Pasul inapoi, reflectivitatea si contemplarea impun solitudinea. Singuratatea insa nu le presupune implicit. Pentru a gasi esenta, uneori este nevoie sa te retragi din lume, ceea ce nu inseamna ca retragandu-te o vei gasi. Nu exista un determinism biunivoc intre cele doua, asa cum nu exista o reteta aplicabila in ceea ce priveste cresterea spirituala. Cresterea este ceva natural si nu o poti forta. “Nu poti forta un boboc sa infloreasca” spun orientalii. Dar il poti ocroti.

  

Drumul religios sau religiozitatea, sau spiritualitatea, sau experimentarea Fiintei… De la un capat la altul, unii vad omul care il parcurge. De la un capat la altul este divinitatea care il intampina. Uneori, cei doi se intalnesc  si isi surad unul altuia, iar misticii ne spun ca aceasta se poate intampla oriunde si oricand, chiar si de la un capat la altul al fiecarei secunde…