Patria

Patria este un termen extrem de folosit si, cred eu, extrem de putin inteles…

In primul rand, patria este nu doar locul in care se naste cineva, ci acel mediu in care primim caldura, placere, bucurie si pe care il suprapunem unui spatiu geografic pe care il “atingem” nemijlocit prin propriile simturi. Elemente care ne bucura si care se integreaza in spatiu si timp. Patria nu se educa, nu se invata. Patria se simte. Ca urmare, se dezvolta un atasament puternic fata de acest bun care devine in timp o valoare.

Cea mai frecventa eroare consta in suprapunerea acestei valori peste notiunea de “tara” sau de “natiune”. Daca “tara” este un simplu termen geografic-administrativ asupra caruia nu voi insista, “natiunea” este un concept educat, cultivat si asimilat procesului de individuare. Altfel spus, extrapolarea procesului de individuare la nivelul  spatiului de valori, idei, obiceiuri, traditii colective ale celor care le impartasesc, duce la formarea identitatii nationale si al numitorului comun: “natiunea”. Patria este o valoare, atat de intim conectata la dragoste, bucurie, incat a vorbi despre “iubirea de patrie” devine un pleonasm. Patria tine de cunoasterea nemijlocita si, implicit, inocenta. Patria nu poate fi luata si nici impartita. Doar traita si impartasita.

Trairea unei relatii cu suportul initial bazata pe frica, angoasa, ura, face imposibila creionarea conceptului de patrie. Este pagubos sa condamnam pe cineva pentru ca este “fara patrie”. Este doar o victima…

Termenul de “natiune” are si el o conexiune foarte puternica cu cel de “patrie”. Orice constructie cognitiva, educata nu are sens in absenta elementului afectiv. De aici si incercarea – initial a educatorilor, ulterior individuala – de a gasi radacinile istorice, lingvistice, traditionale care au facut posibila aparitia “patriei”; si gasirea elementelor prezente de cultura, civilizatie, care permit mentinerea vie a “patriei”. Demersul ne este cunoscut cel putin unora dintre noi sub numele de “patriotism”. As spune ca “sentimentul patriei” isi imprumuta caldura conceptului de “natiune” la fel cum sentimentul dragostei isi imprumuta caldura etapei numita adolescenta.

Spuneam la inceput ca este vorba despre un atasament intre posesorul conceptului de “patrie” si conceptul in sine. Ruperea acestuia este extrem de dureroasa. Este firesc sa ne desprindem de parinti, de casa parinteasca, dar niciodata nu va fi usor daca acel loc reprezinta un ceva valoros pentru noi. Depasirea sentimentului de apartenenta la o natiune - al atasamentului si identificarea cu lumea, reprezinta o maturizare imposibil de a fi fortata! Fortarea, ca orice abuz, duce la abrutizare si reactii de aparare. Observarea si intelegerea a ceea ce suntem si a ceea ce sunt cei din jurul nostru, un larg proces de acceptare si delicat de depasire a limitelor ego-ului, ne poate insa conduce inspre aceasta. Afirmatia lui Socrate:  “Eu nu sunt cetatean al Atenei, sunt cetatean al lumii” oricat de frumoasa este, nu poate fi impusa cu forta sau indusa manipulativ.

Depasirea adolescentei se poate face doar prin trairea si intelegerea ei. Maturizarea poate fi o consecinta, dar niciodata precedata de un ordin, iar manipularea societatii sub pretextul maturizarii ei nu poate servi decat intereselor de putere si control, ele insele fiind o dovada a nivelului celor care manipuleaza…

Ma intreb, oare, o vom vedea vreodata?