M-am nascut la ora 13.00. Aveam sa aflu mai tarziu ca umbrele si culorile din jur erau cele de toamna, adica m-am nascut toamna, intr-o zi oarecare la ora unu. Momentul nasterii mele a fost punctat de orologiul din sala mare, care a batut odata… si am inceput sa fiu. Am fost inzestrat cu ziduri groase si crenelate, sali spatioase si scari nesfarsite care fac legatura intre etaje, platforme si ambrazuri. Sunt mult mai inalt decat orice constructie din apropiere si am observat ca langa mine isi invarte roata o mica moara de apa. Desi este mica, pare ca stie extreme de multe, asa ca seara cand se lasa linistea peste ziduri am sa incerc sa aflu cate ceva despre mine si lumea inconjuratoare…
Pe coridoare, in Sali si camerele de sus, se plimba o
multime de oameni. Inteleg ca sunt un fel de mesteri, adica cei carora le datorez
nasterea mea. Sunt pietrari si dulgheri mai ales. Retuseaza, finiseaza ultimele
detalii. Ma gadila cu uneletele lor si ma amuza sa vad cat de suparat este
domnul acela cu haina stacojie care ii cearta cand nu ii convine ceva. Mi-a
atras atentia un pietrar tanar si robust, care sta mult pe ganduri pana sa
loveasca in dalta. Incerca sa echilibreze o rama de geam frumos incrustata,
cand a o tanara blonda si rosie in obraji i-a adus de mancare. S-au privit
intr-un fel anume, apoi el a sarutat-o. Domnul cu haina rosie este vesnic
agitat si incruntat. I-a aliniat in fata sa pe pivnicer si fiul acestuia, pe
bucatar si pe micul valet care va degusta fiecare mancare si le-a tras o sapuneala
strasnica. Nu am inteles de ce.
Cativa mesteri cu pantaloni bufanti si maneci scurte au ridicat
in fiecare camera cate o casa mica de piatra in care sta focul. Casele astea au
cate un coridor lung care ajunge pe acoperis si prin el trec valatuci de fum.
Le spune “camine” si aici va arde focul iarna, cand inghetul pune stapanire pe dealurile din jur.
Asa mi-a spus vecina mea moara, care si ea are unul din acesta inauntru.
A batut orologiul ora doua si toti au disparut. Tocmai cand ma obisnuisem cu fiecare!
Au aparut insa din nou, cu alta
costumatie. Seful mesterilor este un senior in armura dar la fel de incruntat,
mesterii pietrari si dulgheri au si ei
armuri usoare, palarii cu pene, pivnicerul si bucatarul si-au schimbat hainele
intre ei si fiecare se comporta de parca nu s-ar fi intalnit inainte. Ciudat.
Pietrarul voinic si vanjos este un tanar nobil preocupat de
inscrisuri si hrisoave, iar pe taranca blonda cu obraji rosii nu am vazut-o
inca…. Ah, iat-o la spalatoria castelului printre spalatorese. Nici ea nu il
mai recunoaste pe iubitul pietrar. A aparut in schimb o doamna tanara si bruna
foarte taioasa la vorba, cu privirea rece si fata aspra. Este sotia seniorului.
Mi se pare frumoasa si asemanatoare mie: cand sta ganditoare langa zidul
acoperit cu muschi dinspre miazanoapte, parca as avea o nestemata vie
pe trup. Petrece mult timp in mica biblioteca cautand printre inscrisuri si
ascultand cu atentie lamuririle fostului pietrar. Privire ei este asemeni apelor
care invart roata morii cele mici si este asa, cumva trista.
Se aduna des cu
totii in sala mare si danseaza, in timp ce mesterii care faceau camine – acum
imbracati in haine negre cu mansete din dantela, le canta la tot felul de
instrumente muzicale.
A batut ora trei si toti au disparut. Din nou ma cuprinde
tristetea… era atat de frumos, erau atat de plini de viata cu totii, era atata
cantec si voie buna… Unde s-au dus?
Au reaparut. Dar din nou, si-au schimbat hainele! Seniorul
cu armura si semne nobiliare a venit imbracat in catifea, purtand semnele casei
de Austria, pivnicerul este bucatar , soata sa imbracata spalatoreasa iar
cantaretii la instrumente musicale sunt imbracati in negustori si descarca
marfuri in curte. Tanarul meu preocupat de hrisoave si scrisori este acum
capitanul garzilor si se bate toata ziua in curtea mica cu alti soldati in care
recunosc cu usurinta pe cativa dulgheri pe care i-am vazut acum doua ceasuri
sculptand usi. Doamna cea frumoasa si trista a fost adusa intr-o zi cu mare
alai, iar seniorul a primit-o cu mare alai.
Vor face nunta, ceea ce ma
nedumereste cumplit: pai nu au facut nunta acum un ceas? Doar s-au casatorit o
data!. Eh, uite ca din nou se casatoresc si se poarta de parca nu s-ar
cunoaste; el tot incruntat, ea tot trista si absenta. Acum sunt mai multi soldati, au venit unii pe
care nu i-am mai vazut si lucreaza toata lumea la intarirea zidurilor. Au carat
o multime de unelte ciudate din fier inlauntrul meu; pe unele le-au urcat pe
ziduri. Moara de apa mi-a explicat ca acestea sunt arme si ca foarte probabil
se fac pregatiri de razboi.
Intr-adevar, intr-o dimineatra au inceput sa bata
clopotele si o multime nesfarsita de oameni imbracati cu tunici albe si
albastre purtand palarii de otel, s-au apropiat de ziduri, iar portile mele s-au
inchis cu zgomot pentru a nu-i lasa sa intre. In scurta vreme a inceput o lupta
teribila intre cei de afara si cei dinlauntru. Mureau multi strapunsi de sageti
si altii striviti de pietrele aruncate de pe ziduri, strapunsi de sulite si
lanci. Ma durea cumplit atata moarte si prapad, iar daca as fi putut as fi pus
sa bata orologiul si sa dispara totul… Batalia a durat o vreme si multi dintre
cei pe care ii stiam vietuind intre zidurile mele au fost rapusi. Dar si mai
multi dintre cei care au venit cu amenintare au murit atunci, umpland santurile
de aparare cu trupurile lor. O tanara camerista in care am recunoscut-o usor pe
iubita blonda a mesterului pietrar a iesit printr-o usita dosnica, a coborat in
santul de aparare si acolo l-a gasit sub cateva trupuri sfartecate pe iubitul
ei acum capitan al garzilor. I-a scos coiful si a inceput sa planga cu o durere
nesfarsita pana cand orlogiul a batut ora patru, totul disparand ca de obicei, lasandu-mi doar amintirile
intunecate ale unui ceas de lupta si moarte…
Ceasul patru a venit cu multimi de osteni si tarani veseli,
adunati si imbracati ca la sarbatoare. Multe chipuri noi, pe care nu le-am mai
vazut au umplut curtile si zidurile. Au intrat alaiuri de calareti primiti cu
flori, steaguri fluturande si sunet de trambite. Iata-l pe seniorul cel incruntat
de data asta imbracat sfetnic si strecurandu-se pe langa noul castelan in
hainele caruia il recunosc pe fostul capitan al garzilor. Oare de ce le place
sa isi schimbe infatisarea? Parca ar juca alt rol si ciudat,de fiecare data il
uita pe cel precedent… Au aparut si ostateci, luati in razboiul care s-a
incheiat, insa in hainele lor ii recunosc pe unii dintre primii mesteri care au
pasit aici si recunosc chiar profilul prelung al unui lup care acum cateva
ceasuri dadea tarcoale zidurilor…
Ostatecii au fost aruncati in temnita iar lumea s-a pus pe
petrecut. Dansuri, cantece, mancaruri alese si o multime de oaspeti din alte
castele insirati la mese. Am recunoscut insemnele heraldice de pe steaguri
cusute pe tunicile lor…
In iatac, doamna bruna cu privire rece si frumoasa era
vesela si radea zgomotos. Abia sosise la castel impreuna cu principele polon si
facea cunostinta cu doamnele de la curte, printre care dragalasa doamna blonda
acum sotia castelanului, care invata sa cante la clavecin... Mesteri noi mi-au
mai ridicat un zid de aparare si un turn, au reparat sparturile, iar pe
prizonierii de razboi i-au pus sa sape o fantana in schimbul libertatii lor…
Cand sotia castelanului a dat nastere unui prunc, toata lumea s-a bucurat iar
petrecerile au tinut zile si nopti. Doar doamna cea frumoasa si rece s-a
innegurat. Aveam sa aflu cate ceva din intrigile care o aduseserea la curte si
intentiile ei de a pune mana pe domeniile castelanului. Dar toate astea
incepeau sa ma oboseasca. Ce rost aveau toate intrigile, luptele, pasiunile,
cand la fiecare bataie de orologiu sceneta se schimba si aceleasi fiinte cu
altfel de haine si roluri, reincepeau jocul? Prizonierii au ajuns la apa si
s-au infatisat castelanului spre a primi libertatea promise. Sfetnicul insa l-a
sfatuit sa nu o faca, intrucat cei trei cunosteau prea bine tainele mele pentru
a-i lasa liberi. Daca se vor intoarce aratandu-le si celorlalti cum sa patrunda
inlauntru? Nu aveau ce sa le arate, stiam asta, zidurile fiind prea bine
pazite. Dar castelanul l-a crezut si i-a retrimis in temnita. Am incercat sa le
alin suferintele ascultandu-le plansul si strigatele de disperare, pana cand
strigatele au incetat si suferinta lor s-a curmat.
Blestemul pe care l-au
aruncat asupra castelului a functionat insa, pentru ca la scurta vreme m-am
trezit cu acoperisurile in flacari. Traznise undeva in donjonul de la rasarit
si acum focul mistuia grinzile acoperisului si plafoanele salilor. Pietrele mi
se inroseau de caldura, apoi crapau de la apa aruncata. In cele din urma ploaia
a stins valvataia si odata cu aceasta s-a lasat linistea peste ruinele
fumegande. Doar orologiul impasibil a batut ora cinci. Apoi sase, sapte, opt.
Nimeni nu a mai aparut intre zidurile mele in afara unor bufnite in cautare de
soareci. Rozatoarele au invadat hambarele si cuhniile, iar liliecii s-au
adapostit printre grinzile arse. Mai schimbam cate o vorba cu moara de apa,
pana cand i s-a rupt roata, dar nimeni nu nu a mai fost acolo sa o inlocuiasca.
Si tacerea a devenit stapana.
Cand orologiul a batut ora noua, cativa oameni au
patruns in incinta. L-am recunoscut pe sfetnicul devenit architect, pe
bucatarul devenit maistru constructor si pe pivnicerul ajuns consilier bancar.
Au facut unele schite, fotografii si au plecat. Nu s-a mai intamplat nimic apoi
pana cand orologiul a batut ora zece si curtea s-a umplut din nou de oameni, ca
altadata… Descarcau materiale de constructie, masini cum nu mai vazusem si s-au
apucat de lucru. Refaceau ziduri, bolti, tavane.
I-am recunoscut pe fostii pietrari si dulgheri chiar daca
acum purtau salopete si se mirau necontenit de grosimea zidurilor si maiestria
boltilor. Imi venea sa strig: chiar nu va mai aduceti aminte? Voi le-ati
ridicat! Tu, ala pistruiat ai incasat o palma cand ai ciobit arcada pe care
acum incerci sa o refaci, iar tu, chiar tu ai venit cu ideea de sustinere a
iatacului doamnelor pe arcade de piatra incastrate in zid. Nu va mai amintiti?
Offf… Nu isi mai aminteau nimic. Nici intrigile la care au fost martori, nici
turnirurile, nici luptele… Doar eu imi amintesc totul.
Si iarasi a batut orologiul ora unsprezece, curtea s-a golit
de mesteri si au inceput sa apara castelanul, sfetnicul, soata acestuia blonda
si imbujorata cum o stiam, de data aceasta pentru a prelua lucrarea finalizata,
in numele autoritatii locale. Vorbeau despre mine numindu-ma "obiectiv turistic". Au urmat o puzderie de copiii si tineri veniti sa
ma vada si printre ei i-am recunoscut atat pe soldatii care mi-au aparat
zidurile candva cat si pe cei care le-au
asediat. Faceau la fel de multa galagie ca si atunci. Grupul de elevi era condus de o doamna
bruneta, frumoasa cu aceiasi privire rece si aceiasi tinuta distinsa. Oameni,
oameni. Cum puteti voi retrai acelasi lucru intr-un mod atat de diferit, iar si
iar? Cum puteti uita totul si sa o luati de la inceput? Cum puteti ramane copii
vesnic? …
Pe zidul de la rasarit, fostul
castelan si mai inainte capitan al garzilor in present muzeograf, intrase in
vorba cu doamna cea bruneta si frumoasa. Copiii se indepartasera, iar ei
povesteau nimicuri despre franturi de inscriptii si blazoane. Cand s-au
imbratisat, am inteles setea si dorul cu care au trait si au reinceput sa
traiasca iar si iar. Cum de nu observasem nimic pana atunci? In acest timp, doamna cea blonda
avea o discutie aprinsa cu cei catia consilieri de la primarie intr-o incapere
inchisa publicului larg. Le arunca in fata reprosuri vechi, razvratindu-se fata
de noii stapani. Era chiar frumoasa asa inflacarata si cu ochii stralucitori. Au
incercat sa o intimideze, dar nu au reusit. A ramas in mijlocul salii, ei au
iesit cu coada intre picioare. Apoi a zambit si a iesit lasand pe masa un bilet pe care era scris DEMISIE. Un
fel de bilet de adio, cred.
