luni, noiembrie 23, 2009

prostitutie si politica..

Titlul acestei postari este legat de multele ocazii in care cele doua au fost comparate..Si cred eu, ca s-au facut unele exagerari. In primul rand prostitutia se bazeaza pe un contract, care este respectat: cutare serviciu', atata costa! in suma sunt sau nu sunt cuprinse anumite servicii, oferta este mai mult sau mai putin diversa, dar totul pe fata, contra cost. Politica, este insa pe din dos, adica cine e mai smecher si minte mai vartos, are un loc asigurat in fata. In politica furtul si minciuna ca si demagogia sunt instrumente "firesti". Asta ma face sa ma intreb de ce este nevoie de un referendum si nesfarsite dezbateri publice pentru a se legaliza prostitutia, in timp ce politica este legala de la sine inteles... Cred eu ca cele doua activitati sunt comparate in mod tendentios, in defavoarea prostitutiei.. Aceste ganduri au fost preambulul unor reflectii legate de democratie.. Am fost surprins negativ de indemnul unora de a merge la vot, pentru a alege raul cel mai mic. Indiferent cat de mic ar fi un rau, alegerea sa inseamna asumarea consecintelor punerii raului in fapt.. Am fost surprins ca voturile unui candidat pot fi date altuia, adica un candidat la presedintie indruma voturile celor care l-au ales.. -l-au ales oare si sa gandeasca in locul lor? Am fost surprins de sintagma: "TREBUIE sa votam, trebuie sa ne exercitam dreptul de a alege.." Aceasta ultima afirmatie, inglobeaza cred eu, esenta non-democratiei, adica neintelegerea faptului ca intregul edificiu al unei societati democratice se sprijina pe exercitarea deplin consimtita si CONSTIENTA a drepturilor si libertatilor individuale! Daca dorm in papuci, daca sunt idiot si nu inteleg, daca ma preocupa altceva, in fine daca ma doare in cot, nu trebuie sa-mi exercit nici un drept, pentru ca de fapt, voi da in inconstienta mea cu respectivul drept in capul meu si al celorlalti. Democratie inseamna conducerea prin popor, in masura in care indivizii sunt constienti de identitatea lor. Turma nu este "popor", turma nu are opinie, nici responsabilitate, turma nu voteaza, poate eventual sa-i ascunda - datorita numarului - pe cei care voteaza cu adevarat. Faptul ca ne dorim covrigi si rachiu, nu ne face cetateni, si nu ne da dreptul sa abuzam de drepturi si libertati - ca aceea de a vota -doar, doar, vom fi lasati sa dormim mai departe. Iar daca populatia unei tari nu poate primi un regim democratic, trebuie regandita forma de guvernare a acelei tari. Cred ca este singura solutie pentru Romania, in momentul de fata. Chiar daca ne scufundam in intuneric, chiar daca apunem si ne doare, sa nu fie ultima data cand o facem.

duminică, octombrie 25, 2009

lucrurile simple...

Am vazut si auzit in ultimele zile, saptamani, oameni preocupati de probleme mari. Oameni seriosi, din media, din sfera politica, din societatea civila, preocupati de criza economica, de constitutionalitatea sau neconstitutionalitatea unui decret vizand dizolvarea parlamentului, despre referendumuri (le-am pierdut numarul...) privind numarul de parlamentari, legalizarea drogurilor usoare si a prostitutiei, si nu in ultimul rand despre campania electorala care sa ne aduca presedintele pe care il meritam sau nu, pana in luna decembrie.
Propaganda "constitutionala" a drepturilor castigate dupa 1989, adica de a merge la vot, de a face politica, de a ne lupta ca orbetii pentru blana ursului din padure - oricat ar fi aceasta de promitatoare, nu ma motiveaza. Dimpotriva. In marile planuri de salvare a tarii, in strategiile complexe de atragere a investitiilor straine, in conflictul politic amplu, lipseste elementul esential: interesul pentru lucrurile simple...
De exemplu, nu intereseaza faptul ca multi copii (tigani in special dar nu numai), trimisi la cersit de la varste de 4-5 ani isi intretin parintii si nu invers, ca exploatarea copiilor se face din momentul nasterii lor, prin alocatiile pe care parintii le primesc si care sunt ratiunea principala a aducerii lor pe lume, exploatare dusa pana la vinderea copiilor pe piata neagra a traficului de carne vie, a traficului de organe. Ma intereseaza lucrurile simple, cum ar fi dreptul la liniste, condamnarea si pedepsirea abuzului fonic. Sa incercam sa ne imaginam un oras, sau un cartier in care fiecare individ, asculta muzica la maximum, urla la nevasta, isi injura progeniturile care in semn de protest deschid larg geamurile, sa se bucure si trecatorii de numarul impresionant de decibeli ai boxelor, soferii claxoneaza delirant salutandu-si cunoscutii, penalizand aglomeratia sau asa doar, de nervi. Peste toate s-ar suprapune clopotele celor 6 biserici din cartier care apartin a 4 culte diferite, al caror dangat se intercaleaza cu zbieretul din difuzoarele amplasate strategic, in jurul fiecarui locas de cult, pentru a nu rata cei de afara "adevarul" racnit inauntru... Plus terasele aflate in concurenta decibelo-vibratorie, care isi atrag clientii prin amplificarea basilor pana la durere... si salutarile urlate cordial peste carosabil.
Despre copiii care, intrebati simplu: "ce ai facut astazi la scoala?", raspund incurcati: "nu stiu...". Despre ogoare pustii, despre fabrici furate si parasite, despre gropi de gunoi care inconjoara orasele.
Despre lucrurile simple, nu se vorbeste... Nu sunt prioritati, nu sunt vitale. Acesta este paradoxul care ma demotiveaza: viata nu este vitala in viziunea oamenilor seriosi, care fac strategii, guverne, aliante, care conduc dezinvolt viata socio-politica romaneasca, care mint la modul cel mai serios, care fura argumentat inclusiv atentia noastra de la lucrurile simple... de la viata noastra, care nu poate fi decat prin noi.

miercuri, octombrie 14, 2009

Iluzii....

Oameni stand la coada. Multi batrani. Stau de cu noapte, sa ajunga la moastele sfintei Paraschiva. Camera de filmat surprinde fete flamande, adormite, adunate intr-un torent obosit; au primit ceai cald de la primarie sa-i incalzeasca peste noapte. Maine se vor pune din nou in miscare...
Imaginile ma dor. Sunt imaginile unui popor impilat si indobitocit secole de-a randul de biserica ortodoxa. Un popor tinut in intuneric prin cel mai primitiv si mai toxic mijloc: pervertirea credintei. Isus spunea: "daca ati avea credinta cat un bob de mustar, ati muta si muntii din loc". Credinta in ce, nu mai spune. Nu ar avea sens sa spuna. Credinta nu poate fi decat in Divinitate (Dumnezeu), iar forma ei intreaga este cea a abandonului in Divin. Credinta nu se refera la increderea oarba in ceva sau cineva. Credinta este capacitatea potentiala a fiecaruia, constientizata, de a intalni Totalitatea, Divinitatea, Dumnezeu (cum vrem sa-i spunem).
Pentru biserica ortodoxa insa, lucrurile nu stau asa. In viziunea ortodoxa este bine sa "credem" in sfinti, in ritualuri, in icoane facatoare de minuni, in imbecilitatile spuse de preoti cu ocazia "sfintelor slujbe", etc. Pentru biserica, credinta nu este un tot si nu vizeaza unificarea omului cu Totalitatea...; ar fi mai degraba statutul de vita in jug, pe care omul in cautarea fericirii, inconstient si-l asuma.
Catedrale - megastructuri - poleite cu aur sau arama, dar intotdeauna cu cersetori la usi, cozi infernale pentru atingerea unor ramasite mumificate ale unui cadavru, adevarate marsuri in care oamenii se bat, se scuipa, se calca in picioare pentru pasti, pentru "lumina" sau pomeni electorale. Slujbe cu cincizeci de preoti care intampina valul de creduli, binecuvantandu-le credulitatea... Donatii, contributii, chete pentru asigurarea unei constiinte impacate, chiar daca acestea se concretizeaza doar cu bunastarea materiala a preotilor. Festanii, nunti, botezuri, dezlegari... contra cost, fireste, in care continutul lipseste, iar forma este costisitoare.
Minciuna este trecuta cu vederea, violul sufletesc - adica spovedania - binecuvantat, iar manipularea copiilor in scoli, laudata.Toate sunt necesare, ca si ipocrizia posturilor, falsitatea sutanelor, vulgaritatea de mahala a cursantilor de la institutul teologic, foarte necesare pentru spectacolul melodramatic menit sa mentina autoritatea bisericii, adica accesul la resursele puterii de atatea sute de ani. Aceste resurse au fost intotdeauna aceleasi: vointa omului de a face, de a actiona - manipulata de dogma, si vointa de a suporta - cumparata de promisiunea vietii de apoi. In lipsa celor doua, omul este un infirm, o furnica intr-un musuroi fetid, avandu-si amanetate bisericii instrumentele verticalitatii sale.
Ma revoltam, inainte, pentru lipsa de interes a prelatilor in privinta azilelor de batrani, gradinitelor pentru copii cu nevoi speciale, pentru lipsa actelor de caritate de orice fel. Nu ma mai revolt: fata de trauma spirituala a acestui popor, pe care biserica o intretine de secole, cele de mai sus ar fi doar mijloace de a ne cumpara indulgenta fata de continuarea abuzului. Macelariti sufleteste, lipsiti de intimitatea si comuniunea furate undeva in copilarie - dar care numai amandoua si impreuna asigura premizele unei autentice experiente religioase -, inconstienti si saraci, disperati si bolnavi, infricosati si supusi, parcurgem un drum ales de cel mai puternic tiran - lacomia, sub cea mai neagra dictatura - biserica.
Undeva langa noi, Dumnezeu asteapta, Lumea asteapta, Viata asteapta sa ne aruncam mastile, sa rupem lanturile, sa fim pur si simplu.
Iar pentru aceasta, ceea ce este fals trebuie demascat, iar ce este mort, lasat sa moara.

duminică, martie 01, 2009

pelerinului..

Cand in cetate oamenii se intrebau tot mai des cine are puterea de a le hotari destinul, daca pietrele zidurilor ii apara de propria lor libertate sau ii consacra libertatii, cand toate astea se ridicau din praful timpului, pelerinul gandi ca e momentul sa plece.
Drumul sau se intindea prin desert. Pleca pe jos, infasurat in mantia aspra din par de camila calcand cu sandalele tocite nisipul uitarii si calauzirii. In anul acela, calatoria sa se petrecea sub semnul apei.
Trecu de dunele singuratatii spre platoul ultimului popas. Simtea trupul uscandu-i-se. Nu simtea nici soarele, nici caldura si nici racoarea noptii, doar trupul sau il simtea tot mai subtire, pulsand sub mantia din par de camila ca vana unui izvor nenascut. La capatul platoului de piatra gasi un paianjen si trai solitudinea... Langa o radacina dezgropata, trai reflexia mortii. Iar pe piatra ultimului popas cazu din inima sa o lacrima si se intoarse in cetate pentru ca anul acela crestea sub semnul apei.
Cand oamenii din cetate se ridicara impotriva tiranului pentru taxele prea mari care le apasau negotul si lacomia, pelerinul hotari sa plece din nou. Anul acela era sub semnul focului. Astfel drumul sau se intindea printre muntii cei mari. Acolo, langa un izvor, isi facu popas, iar visul sau fu amar. Pleca a doua zi ajungand in mijlocul zilei la padurile de jneapan si acolo iluzia vietii sale se ascunse in povestea verde care il inconjura. Nu zabovi decat o clipa. Cu inima zvacnind se indrepta spre varful Muntelui Albastru. Acolo, noaptea il ninse cu stele reci. Astepta pana cand ochii i se aprinsera de la lumina lor, isi privi sufletul stins si se intoarse, intrucat anul acela crestea sub semnul focului.
Cand oamenii din cetate sarbatoreau caderea tiranului si incepura sa darame zidurile de piatra si lemn intinzandu-si gradinile de flori pana departe, departe de negotul cu aur si argint, pelerinul pleca in cautarea semnului acelui an. Drumul sau se intindea pe apa sarata a ultimei mari. La malul marii vazu un pescar si in coliba lui trai bucuria unei ciorbe de peste. Ar fi plecat mai departe dar nu mai era nici flamand si nici insetat, iar privind in sufletul sau o vazu pe fata pescarului scaldandu-se in toata simplitatea ei si a iubirii lor....
Iar pelerinul nu se mai intoarse si nu mai cauta semne pentru ca anul acela era sub semnul pelerinului.....
septembrie 2007

joi, februarie 26, 2009

.......... si pacienti

III.
Ma indrept cu toate fortele spre ambulanta... Acolo voi face medicina imi spuneam, iar lectia o stiam: totul se invata pe parcurs, important fiind sa ai inima deschisa si mintea treaza... Din nou adorm cu cartile in brate. Colegii cu mai multa experienta imi impartasesc din ceea ce stiu. Formam echipe si echipaje. Sentimentul de util devine tot mai pregnant, pana cand mi se aduce aminte ca traiesc in Romania: salariile intarzie sa apara... Ma revolt si in cadrul unei sedinte convocata de directorul institutiei, chem televiziunea si propun infiintarea unui sindicat. In urmatorii ani, de la drepturile elementare ale unui angajat si pana la dotarea minima si elementara a unei ambulante, totul devine dezbatere intre sindicatul proaspat infiintat, vechiul sindicat si conducere. De la medicamentele din truse pana la cauciucurile de iarna si placute de frana... totul cu efort... Am trait experienta ambulantei, a garzilor interminabile in masini neincalzite, dar si bucuria aducerii de bine, mai multi ani si in mai multe locuri din tara. Am intalnit o multitudine de cazuri si tot atat de multe tipologii. Pacientii sunt diferiti, fiecare isi manifesta personalitatea sa, de multe ori noi, medicii, incercand sa-i aparam de aceasta personalitate... Intotdeauna am fost acuzat ca se asteapta dupa mine... Cand eram medic de familie, desi programul meu incepea la 8, pacientii erau revoltati ca asteapta de la 6...(cine ii punea sa vina atat de devreme, nu stiu...). Noaptea, desi ma trezeam si raspundeam urgentelor care apareau, nemultumirea era aceea ca prea mult dureaza pana ma trezesc ca sa vad un pacient care tusea de doua saptamani, iar acum la 2.30, tusea mai tare... Adevaratele urgente asteptau, in timp ce tupeul si nesimtirea dadea buluc - un pacient imi reprosa ca incui usa de la intrarea in casa si, astfel, trebuie sa astepte la usa pana ma imbrac, sa-i vad copilul caruia a refuzat sa-i administreze tratamentul medicamentos sub pretextul ca" Nu am timp de asta! Eu am serviciu..." Pacientii asteptau prea mult la usa cabinetului... (in ciuda existentei de banci in sala de asteptare, se inghesuiau toti la usa, in picioare, ceea ce acum ma pune pe ganduri: oare erau chiar atat de bolnavi pe cat apreciam eu pe atunci?). Mi s-a reprosat ca prea mult timp consult copiii care urmau sa fie vaccinati in timp ce "adevaratii bolnavi" (care de multe ori miroseau a alcool) asteapta... Da, inainte vin prostia, tupeul, nesimtirea...la urma insa, ramaneau cativa batrani, femei suferinde cu cate un copil in brate si alti trei asteptand-o... erau putini adevaratii pacienti care veneau la cabinet si asteptau o mana de ajutor. Daca am gresit vreodata cu ceva, fata de ei am gresit, pentru ca i-am vazut la sfarsitul zilei, pentru ca le-am acordat prea putin timp fata de ceilalti bolnavi inchipuiti care "trebuiau sa fie consultati imediat, deoarece urmau sa prinda autobuzul"... oameni care nu se puteau deplasa la cabinet, dar ma asteptau acasa, cu increderea ca voi veni - dupa vreo 12 km, prin ploaie, peste dealuri, am ajuns sambata dupa masa la o batranica cu ochi albastri, care avea o fata surda, bolnava de reumatism; surdomuta i-a facut semne batranei. Am intrebat-o ce anume spune si... "Se bucura maica, zice: vezi, ti-am spus eu ca vine, si a venit!". De la acesti oameni am invatat ca cea mai mare crima este sa inseli increderea unui om.. nu speranta, nu dragostea, ci increderea. Unii dintre ei ma rugau sa-i ajut sa mai traiasca vreo doua zile pana ajungeau copiii acasa, altii sa-i ajut sa doarma, sa nu se chinuie prea tare, daca tot mor... Adevaratii suferinzi erau putini, dar ei dadeau sens profesiunii de medic. Suferinta lor si bucuria celor insanatositi dau dimensiunea unei lumi aparte, in care compasiunea si dragostea infrunta tupeul si mitocania si inving. Intotdeuna! Pacientii erau chiar mai nerabdatori cand era vorba de ambulanta... Nu conta ca sunt vreo 30-40 km de parcurs, nu conta starea drumurilor, nu conta ca nu era nici o masina disponibila... Pacientul trebuia servit imediat, altfel ne astepta cu injurii, amenintari.. iar mai nou cu televiziunea. M-am intrebat deseori cati parinti isi invata copiii sa nu sune la pompieri sau la ambulanta doar asa ca sa se joace, blocand liniile telefonice. Pana la aparitia sistemului 112, liniile telefonice ale ambulantei erau 40% ocupate cu astfel de apeluri, dispecerii erau extenuati de atatea injurii repetate la nesfarsit... din joaca, desigur, o joaca care a costat vieti. Oameni saritori cand e vorba de un betiv care mormaie langa un boschet ("faceti ceva, nu vedeti ca moare?!") dar indolenti si nepasatori cand sunt rugati sa dea o mana de ajutor la ridicarea si transportul unui pacient obez, cu infarct, pe targa. Oameni care au nevoie de ambulanta noaptea la doua, pentru ca le e frica sa stea singuri sau oameni care nu vor sa urce in ambulanta dupa ce au chemat-o, de frica injectiilor. Oameni care nu acorda prioritate ambulantei - ei "stiu" ca nu e nimic grav, numai "astia se dau mari cu sirena lor".... oameni care vin frangandu-si mainile: "Spuneti-mi cu ce pot sa ajut??". Cine poate judeca, cine poate expune sentinte sau generalizari? De multe ori nu mi-am inteles pacientii, nu mi-am inteles confratii medici si, poate, nici ei pe mine... Cineva spunea ca ne nastem singuri si murim singuri... Asa o fi, dar poate ca tocmai aceasta singuratate este cel mai de pret lucru pe care il avem de impartit cu ceilalti, pentru a ramane oameni. Acest gand ma face sa pun intrebari, celor care le vor citi, aceleasi intrebari pe care mi le-am pus mie :
  1. De ce exista un deficit atat de mare de personal in serviciile de urgenta?
  2. De ce s-a infiintat un serviciu SMURD care lucreaza in multe localitati numai cu pompieri care dupa trei saptamani de instruire medicala pot face orice, fara a cadea sub incidenta malpraxis-ului?
  3. De ce televiziunea prezinta numai echipaje SMURD in actiune dar omite sa spuna ca nu o data acestea au asteptat o jumatate de ora cu pacientul pe sosea pana la venirea televiziunii, pentru reclama...
  4. La cat s-au ridicat cheltuielile SMURD-ului fata de a serviciilor de Ambulanta si de ce pentru acestea din urma nu sunt niciodata bani si la fiecare sfarsit de an se subliniaza nerentabilitatea Serviciilor de Ambulanta Judetene?
  5. De ce de fiecare data cand exista o revendicare din partea medicilor, apare o stire traznet care pune sub semnul intrebarii credibilitatea unei intregi categorii profesionale??
  6. De ce cand un medic greseste flagrant, masiv, irecuperabil, Colegiul Medicilor nu numai ca nu se sesizeaza, dar se "sifoneaza" daca este sesizat, iar legea tace?
  7. De ce cand un medic este agresat in timpul serviciului si are singura vina ca isi face meseria, Colegiul Medicilor ramane impasibil, iar "legislatia in vigoare lipseste".. ?
  8. De ce promovam mediocritatea medicala, rezidentiatele fiind stagii de umilinta si servilism, la fel ca si atestatele ulterioare?
  9. De ce primesc aviz de functionare unitati medicale insalubre (vrea cineva exemple?..), iar cabinetele si clinicile ireprosabil dotate, raman obiectul bataii de joc al unor medici-functionari care nu pot trece peste "lipsa unei incaperi anume in care sa se usuce mopul cu care s-a sters pe jos" sau peste "mirosul nu-mi place"...?
  10. De ce un copil in stare critica are de asteptat vreo 10 ore un consult medical din partea medicului de garda care este si directorul (pardon, managerul) acelui spital, pana cand domnul manager termina de acordat interviul la radio despre eficienta domniei sale in postul pe care il ocupa?
  11. De ce mai ales, ne prefacem ca toate acestea nu exista?.................................................................................................................................................... .............................................................................................................................. ................................................................................

Riscam sa ne prefacem atat de bine, incat viata insasi va parea o prefacatorie si, astfel, existenta ne va uita. Sau noi o vom pierde....

Am aflat un secret: moartea nu are legatura cu boala. Un om sanatos moare ca si unul bolnav, dar de trait traiesc diferit. Boala nu duce spre moarte mai mult decat duce viata, dar o face dormitand, uitand frumusetea acestei lumi, uitand lumina si intunericul, uitand pana si de noi insine...

luni, februarie 23, 2009

........medici

II.
Medic la tara. Teribila frica ca as putea face ceva gresit... Ma intalnesc din cand in cand cu prieteni rasfirati prin tara : aceeasi teama ii bantuie pe multi dintre ei, altii nu vor sa recunoasca. Citim din carti intre doua consultatii, punem sub semnul intrebarii tot ceea ce stim... Noaptea e chinuitoare, in minte revenind obsedant posibilele greseli de diagnostic si tratament pe care sa le fi facut in timpul zilei. In medicina nimic nu e sigur. Nesiguranta e singura certitudine... suna bine, dar era extrem de greu sa acceptam. Primeam pacientii si ziua si noaptea, faceam vizite la domiciliu chiar daca acesta era la 7-8 km de sat, cumparam medicamente de la farmacie pe banii mei pentru cei care nu puteau sa se mai deplaseze si nu aveau pe nimeni, eram moasa, cardiolog, neurolog, dermatolog... Apoi ne intalneam din nou, cativa prieteni: asta faceau si ei, luptau cu boala, cu saracia si cu propria nestiinta. Am ajuns intr-un tarziu la concluzia ca suntem bine intentionati si avem suflet bun, dar nu ne prea duce capul. Aveam pretentii foarte mari de la noi. Ne certam cu pacientii care isi neglijau copii, iar un coleg dintr-un sat de munte, un baiat robust (plecat de cativa ani in Ungaria) a recurs nu o data la forta fata de pacientii in stare de ebrietate cate isi neglijau complet copiii... Ne impartaseam zvonuri: unii medici lasa parafa asistentei, care face retete, tot ea consulta pacientii si medicul vine vreo 2-3 ore pe zi la cabinet.. altul trimite toti pacientii la specialist, el nu mai vede pe nimeni si nici macar nu-i mai consulta pentru a le stabili diagnosticul. Erau si cativa sarlatani cu diploma de medic, care aveau insa o pacientura numeroasa. Prescriau retete scumpe, lipsite de valoare terapeutica, dar plateau cate un satean sa-l laude, sa le spuna si celorlalti ca l-a scapat de cine stie ce boala incurabila.... Ne certam cu autoritatile, ne luptam sa vaccinam, sa tratam in conditii de front de multe ori, iar hartiile se inmulteau, pretentiile celor de la Directia Sanitara si mai tarziu de la ASP si Casa de Asigurari, cresteau in ceea ce privea birocratia si nu numai. Intr-o zi de ianuarie, o doamna doctor care raspundea de raportarile vaccinarilor pe judet m-a amenintat cu sanctiuni financiare daca nu vaccinez mai multi copii. Eforturile mele de pana atunci trecusera neobservate si am rabufnit: "Ceilalti colegi au raportat altceva? Ce aveti cu mine? / - Ceilalti colegi au raportat vaccinari de 100%, chiar si cei din comuna M.. / - De comuna M.. tine si satul C.., si acolo au fost vaccinati toti copiii? / -Da, si acolo! / Bine dar acolo nu a intrat inca plugul sa dea zapada! Sunt inzapeziti de mai bine de o saptamana.. Cum au vaccinat? / - Nu ma intereseaza, eu trebuie sa raportez la Bucuresti!..." Se vaccina pe hartie. Nu conta nimic de fapt, decat sa iasa pe hartie. M-am ingrozit. Le-am telefonat prietenilor cu care pastram legatura, si ei medici de familie. Unii plecau din sistem, altii se incapatanau sa lupte cu autoritatile, cu minciuna aplicata sistematic, legalizata si institutionalizata. Colegiul Medicilor avea o singura problema: "am dori sa crestem cotizatiile intrucat nu avem inca un sediu, si am vrea sa luam o vila... frumoasa, care sa ne reprezinte!" Nici un sprijin! Aveam 60-50 de pacienti pe zi. Am renovat dispensarul, am facut disperat imbunatatiri, modernizari, refuzand sa accept realitatea: pe cei din minister si pe reprezentantii lor locali (Directia de Sanatate Publica) ii durea in cot de asistenta medicala de familie, iar cand mi s-a cerut socoteala de ce am facut modernizari in cabinetul medical si de ce au costat atat (in ciuda actelor doveditoare privind preturile minimale ale lucrarilor, pe care le-am obtinut prin staruinte si umilinte..), am devenit brusc lucid, m-am mai intalnit o data cu cei cativa prieteni si mi-am luat la revedere. Plecam la Ambulanta, luandu-mi ramas bun de la intregul care imi consumase energia, ma imbogatise cu experienta profesionala si caruia ii daruisem cei mai frumosi ani.... In aceasta perioada un rol special l-au ocupat pacientii. Ei m-au invatat lucruri elementare, care aveam sa constat mai tarziu ca definesc Romania...

Medic si pacient

I.
Am urmarit cu sufletul la gura campania de.. infierare a ceea ce este medical (implicit a ceea ce este medic) in Romania. Am trecut printr-o multitudine de stari sufletesti, (de unele nici macar nu aveam habar ca as fi in stare), pentru a lua o hotarare: sa scriu despre ceea ce eu am trait ca experienta directa in Romania, ca medic, pacient, dar in primul rand ca om. Sa incep cu inceputul: Facultatea de Medicina.. multi studenti, mai mult sau mai putin interesati de studiu, cu mai mult sau mai putin talent, dar indiscutabil efervescenti, aplecati spre cautarea si gasirea unei identitati prin actul medical, cercetare stiintifica, voluntariat in serviciile de urgenta (ce magie exercita SMURD-ul atunci! ...) si deoarece toate astea aveau oficiala recunoastere dupa obtinerea diplomei de medic, am acceptat sesiunile lungi, am sustinut examene cu o mai mica sau mai mare legatura cu medicina... am parcurs sase ani care, eram constienti ca vor fi urmati de altii multi, de studiu. Din punctul meu de vedere, am parcurs o scoala invechita, pe care nu pot sa nu o critic, in cel mai academic mod. Intreaga facultate de medicina se poate rezuma la maximum 4 ani, daca se renunta la materiile sau materialele inutile, fara relevanta in practica medicala, aceasta insemnand renuntarea implicita la sustinerea orgoliilor unor profesori care uita ca medicina nu inseamna Biochimie, Histologie sau Anatomie... Elemente din aceste discipline si multe altele, sunt necesare, dar nu studiul lor aprofundat. Dupa o rapida estimare, cam 75-85%, din ceea ce se invata in facultate, este inutil pentru practica medicala. O alta problema o constituie memorarea... Desi exista agende, ghiduri terapeutice, si alte materiale de inspiratie, se insista asupra memorarii a cat mai multe date, majoritatea schimbandu-se intr-un an, cel mult doi (vezi Farmacologia). In timpul stagiilor pe diverse sectii, (cu una sau doua exceptii) noi studentii eram ignorati, neexistand cadre universitare dispuse sa ne initieze, sa ne destainuie mereu surprinzatoarea magie, a actului medical. De o atentie deosebita se bucurau doar studentii cu pile, ai caror parinti (persoane importante) vorbisera in prealabil cu d-nii profesori... A propos, am terminat facultatea in 1996.., poate lucrurile s-au schimbat de atunci... Majoritatea profesorilor, nu erau capabili sa-si sustina afirmatiile, astfel incat disputele academice atat de stimulative in alte universitati europene, la noi lipseau.. Le multumesc din suflet insa, acelor profesori minunati (prea putini din pacate), care prin felul in care isi prezentau cursurile, prin consistenta discursului faceau sa se umple amfiteatrele pana la refuz.. Exista o lege nescrisa, extrem de daunatoare: toti care au intrat la medicina, trebuie sa si iasa... In S.U.A, Germania etc, o carte medicala, are 5-6 autori/coordonatori, si cateva zeci de colaboratori. In Romania, 1 autor scoat zeci de carti care prin intermediul Colegiului Medicilor intra in bibliografia obligatorie a examenelor din timpul facultatii si de dupa.. Oare de ce?.. Acei studenti care au reusit sa supravietuiasca platitudinilor asa zis stiintifice, cei care au incercat si au reusit sa-si pastreze mintea si inima deschise catre nou, catre practic, si in ciuda nestiintei (cumplita povara) sa ramana deschisi la suferintele semenilor lor, acei studenti au devenit medici si nu doar licentiati in medicina. Multi insa s-au pierdut pe drum, s-au complacut in formalismul birocratic si de casta care bantuie lumea medicala, iar dupa acceptarea unor compromisuri majore l-au acceptat si pe cel al incompetentei mascata sub halatul alb. Toti acestia sunt printre noi si merita sa-i descoperim. Le voi relata istoria (din putinul pe care il cunosc) pana in momentul prezent, cand au fost pusi la zid impreuna, iar mass media i-a masacrat deopotriva... In momentele de criza (morala, politica, economica, etc..), romanii organizau jocuri cu gladiatori.."Panem et circenses".. asta a oferit mass media acum, mai putin paine, iar daca paine nu este, cu atat mai amplu trebuie sa fie circul pentru a capta atentia... Voi reveni ..

duminică, ianuarie 18, 2009

Dincolo de ziduri

Pe strada pe care locuiesc, trec multi calugari. Unul s-a indreptat odata spre mine si m-am speriat atat de tare incat nu am mai auzit ce spunea, oricum ceva inofensiv, legat de de soare si ploaie.
Nu stiu de ce ma sperie.. Poate pentru ca odata am fost curios si l-am intrebat pe un calugar batran cum vede el omul. Mi-a raspuns ca il vede ca pe o fiinta slaba, supusa greselii, nedemna si nerecunoscatoare. Asta m-a pus pe ganduri, deoarece asa ii vedeam si eu pe oamenii indragostiti: impiedecati, slabi, gresind intentionat sau nu, nerecunoscatori fata de prieteni, obsedati de o alta fiinta.. De unde am dedus ca la originea omului a stat o mare si cumplita indragostire a nu stiu cui de nu stiu cine. Am incercat si eu de cateva ori starea aceea de ameteala si slabiciune si nu pot spune ca am fost mandru de ce facusem si cum ma comportasem in acea perioada cu mine si cu ceilalti deopotriva.
De ceva vreme , tocmai cand credeam ca viata ma facuse mai intelept, adica mai prudent si putin mai cinic, m-am indragostit din nou. Nu de o femeie, si nici macar de un barbat. Sentimentul meu era indreptat spre salcia pletoasa aflata in capatul aleii dintre blocuri si marginea unui teren larg, ramas viran. Pletoasa, curgand pe aripi de vant, incapatanata si tandra se apleaca asupra mea ori de cate ori ma apropii. Ma lasa sa-i pipai coaja aspra si moale totodata, deschizandu-si cicatricile lemnoase pentru a face loc degetelor mele, si ma plezneste usor peste ceafa cand merg prea departe... Ne vedem cu adevarat noaptea, cand sunt prea putini ochi in jur. La inceput imi era rusine pentru mine, sa nu fiu vazut acolo, imbratisat de frumoasa mea tacuta. Acum mi-e rusine pentru ea... Nu as vrea sa-i afle nimeni taina, nu as suporta sa fie privita cu dispret, sila, sau in alt fel decat s-a obisnuit pana acum. Noaptea ne stia imbratisati, stelele o stiu cum se lasa pe spate curbandu-si trunchiul pentru a ma lasa pe ea, cum se rasuceste intr-o parte si alta pentru a ma simti mai bine si nu o data m-a acoperit cu crengile si frunzele ei cand a trecut cineva, stiind parca de temerile mele, impartasite sau nu.
Iarna, era capricioasa, amortita si uneori nu-mi raspundea la imbratisari si mangaieri cu lunile; ne iubeam in ritmul anotimpurilor - am invatat si asta - iar ziua ne priveam doar, insinuant si senzual, mai ales dimineata cand lumina proaspata te imbie la viata si nerusinare. Cu timpul mi-am dat seama ca viata mea se schimbase mult : eram mai apropiat de fiul meu, imi ajutam vecinii si prietenii, puteam chiar sa ma intalnesc cu fosta sotie si sa-i zambesc fara obisnuita politete rece.
Dragostea nu ma facuse mai slab, mai neindemanatic, si asta era ciudat. Nu mai stiam: oare am fost vreodata indragostit? Iar daca am fost, atunci, acum, acum ce nume purta starea mea strapunsa de sentimentele calde pe care le impartaseam cu salcia mea pletoasa?
Intr-o zi, au masurat terenul viran, pentru a construi o biserica, iar pentru gardul de caramida cu grilaj inalt nu era destul loc.. Au taiat salcia, au ridicat gardul si au adus calugari..
Acum nu mai plang... Am reluat vechea slujba, imi fac singur de mancare si vorbesc uneori cu vecinii, adica le raspund la salut. Doar calugarii ma sperie foarte tare, chiar daca vorbesc sau tac despre soare, ploaie si alte lucruri inofensive. Acele lucruri ei nu le vad si oricand in orbirea lor pot ridica peste ele un gard de manastire de care sa-l tintuiasca pe omul slab, strain greselii si vesnic recunoscator iubirii sale...
28.02 2007

vineri, ianuarie 09, 2009

Stele...

Am locuit o vreme in Bucuresti.. Vara sufocanta, aglomeratia, claxoanele isterice m-au facut adeseori sa-mi doresc sa ma aflu pe o alta planeta, m-au facut sa-mi ridic privirea spre cer ca inspre o poarta de evadare..; randurile de mai jos s-au nascut la sfarsitul unei zile epuizante, in asteptarea calmului relativ al noptii: "Stelele asteapta..Asteapta apusul uneia dintre ele pentru stralucirea tuturora. Asteapta noaptea, pentru a spulbera iluzia intunericului. Stelele asteapta sa fie cazatoare, sa fie implinitoare ale unor cai desprinse din dimensiunea adanca a nasterii lor. Stelele pot sa moara cand strangem pleoapele, sa renasca inmiit in apa baltilor, sa cada printre frunze coapte si fragede pana pe buzele noastre pentru a ne hrani trupul flamand de somn. Stelele cresc ca flacara lumanarii, palpaind in causul necunoscutelor si infinitelor clipe, ele pot naste lumi noi, continente imposibile, corabii magice si fluvii intre realitati concrete si abstracte, intre inima si mintea noastra, ne pot calauzi, ne putem insela.. Ne vor astepta o eternitate.." Astazi, in plina si geroasa iarna, aproape de munti, departe de Bucuresti, imi surprind privirea indreptata spre stele, pandind parca o noua poteca, o noua calatorie fiind gata sa inceapa; unde, incotro?? Nu stiu, dar cred in aventura momentului, chiar daca uneori intelesul ei mi-a scapat.. Tuturor celor cautati de drum si cautatori de drumuri in aceasta noapte acoperita de ger, doar drum bun...

joi, ianuarie 08, 2009

Karl si cutia cu lumini

Am fost pentru cateva luni medic in Rupea-un oras medieval, cu o cetate medievala, stradute inguste si amintiri acoperite de praf. Deserveam si cateva sate din jur, iar drumurile neasfaltate, taiate prin camp sau paduri, peste podete de lemn mi-au lasat ragazul de a descoperi ceea ce altadata trecusem cu vederea, ca Lumea incepe si continua dincolo de privirile mele iar oamenii cresc si cad in propriile lumi individuale.. Astfel s-a nascut si asezat pe hartie intr-o seara de toamna destul de rece din cate imi amintesc, "Karl si cutia cu lumini".. :
["Cutia cu lumini", ii trezea batranului Karl sentimente contradictorii: il intrista, desi nu o data simtise acel neastampar copilaresc care preintampina o mare aventura, vazand-o.
"Cutia cu lumini"- asa numea el masina rosie cu alb, cu lumini albastre pe ea si o cruce mare albastra. Masina venea dupa oameni bolnavi, ii ducea undeva in orasul cel mare de unde putini, prea putini in ultimul timp, se mai intorceau.
In satul sau, ca in atatea alte sate sasesti, batranetea era ca o mama buna care isi strange copiii pe langa ea, lasandu-i sa plece dupa ce ii pregatea pentru o noua si ultima schimbare.
Karl ramasese aproape singur, cu multe case goale in jur, cu multe amintiri, pe care le gazduia sub tample. Intotdeuna atent la sine, la hainele pe care le purta, la asternuturile care niciodata parca nu erau destul de albe, isi pastra curatenia casei si a trupului intr-un ritual ordonat de miscari care ii dadeau impresia ca ea, Ella, prima si ultima sotie, mai era acolo, bucuroasa sau dojenitoare, gata de cearta si impacare pentru lucrurile mari si mici insamantate si crescute din viata lor impreuna.
Un ochi atent, ar fi putut observa ca de ceva vreme, pe langa taietorul de lemne nu mai strangea nimeni aschiile iar butoaiele cu apa nu mai erau primenite -pe batranul Karl il durea spatele si atent la el, uita din ce in ce mai des de lucrurile care l-ar fi putut obosi peste masura..
Apoi, intr-o zi de gheata si fum, mana si piciorul stang s-au zbatut ca o aripa de pasare si cuprinse de furnicaturi au incetat sa-l mai asculte. Aceasta era o problema in plus pentru Karl care se straduia sa spele si sa albeasca hainele de duminica cu o mana in timp ce toate ustensilele destinate acestei operatiuni aveau doua torti. Treptat insa, a inceput sa nu le mai poarte iar starea aceasta de lucruri nu a putut umbri stralucirea florilor de mar, fosnetul usor al trifoiului din spatele casei si mai ales lumina pe care primavara o revarsa frenetic, pretutindeni in jur... Si toate ar fi putut continua in cursul lor firesc daca animalele din gospodarie nu l-ar fi dat de gol : mugetul lor i-a alarmat pe ultimii vecini, care banuiau ceva iar acum erau siguri ca singuraticul Karl nu-si mai putea hrani animalele. Tot ei au chemat "cutia cu lumini", convinsi ca era singurul ajutor pe care altii, l-ar fi putut da, insa mai mult asteptau disparitia lui Karl in pantecul masinii rosii cu lumini albastre, care ii despartea sigur si ferm de suferinta lor la vederea batranului neputincios.
Pentru Karl nu era nici un mister, nici o umbra de teama nu il insotea pe cand un tanar si o tanara l-au luat pe sus si cu grija l-au asezat pe un pat ingust si ciudat din "cutia cu lumini".
Fara de veste insa, o moale adiere parfumata si-a facut loc spre narile batranului, apoi mai adanc, spre sufletul lui.. Era miros de femeie tanara, de piele proaspata a unui trup cald, dornic de dragoste. Asistenta era preocupata cu montarea unei perfuzii iar lacrima muta din ochii batranului s-a prelins neobservata pe obrazul neras. Trupul lui Karl cel batran si obosit se framanta inlauntru, mintea lui descatusase imaginea Ellei mai proaspata ca oricand iar rusinea pentru hainele si mirosul sau, ii strangea in cercuri de fier pieptul, abdomenul uscat, oasele .. Viata lui si a ei, viata lor se insinua in parfumul fin al tinerei de langa el, cu ochi mari si buze carnoase ca merele din livada sa pe care stia acum, acum.. ca niciodata nu le va mai scalda in lumina ochilor sai si nici in amintirea calda a Ellei.
Era prea mult si Karl se stranse din trup si din pleoape, cazu inlauntrul sau pentru a-si vedea rasuflarea ridicandu-se incet, greoi, spre marginea lumii sale si a luminii ei.
Masina a pornit in viteza, in sunet de sirena si licariri albastre iar in urma ei a mai ramas un corb plutind pe cerul insuportabil de albastru al unui sat sasesc, rotindu-se o data, inca odata inainte de a plana mai departe spre un loc indepartat, nestiut inca de noi." ]