Pe strada pe care locuiesc, trec multi calugari. Unul s-a indreptat odata spre mine si m-am speriat atat de tare incat nu am mai auzit ce spunea, oricum ceva inofensiv, legat de de soare si ploaie.
Nu stiu de ce ma sperie.. Poate pentru ca odata am fost curios si l-am intrebat pe un calugar batran cum vede el omul. Mi-a raspuns ca il vede ca pe o fiinta slaba, supusa greselii, nedemna si nerecunoscatoare. Asta m-a pus pe ganduri, deoarece asa ii vedeam si eu pe oamenii indragostiti: impiedecati, slabi, gresind intentionat sau nu, nerecunoscatori fata de prieteni, obsedati de o alta fiinta.. De unde am dedus ca la originea omului a stat o mare si cumplita indragostire a nu stiu cui de nu stiu cine. Am incercat si eu de cateva ori starea aceea de ameteala si slabiciune si nu pot spune ca am fost mandru de ce facusem si cum ma comportasem in acea perioada cu mine si cu ceilalti deopotriva.
De ceva vreme , tocmai cand credeam ca viata ma facuse mai intelept, adica mai prudent si putin mai cinic, m-am indragostit din nou. Nu de o femeie, si nici macar de un barbat. Sentimentul meu era indreptat spre salcia pletoasa aflata in capatul aleii dintre blocuri si marginea unui teren larg, ramas viran. Pletoasa, curgand pe aripi de vant, incapatanata si tandra se apleaca asupra mea ori de cate ori ma apropii. Ma lasa sa-i pipai coaja aspra si moale totodata, deschizandu-si cicatricile lemnoase pentru a face loc degetelor mele, si ma plezneste usor peste ceafa cand merg prea departe... Ne vedem cu adevarat noaptea, cand sunt prea putini ochi in jur. La inceput imi era rusine pentru mine, sa nu fiu vazut acolo, imbratisat de frumoasa mea tacuta. Acum mi-e rusine pentru ea... Nu as vrea sa-i afle nimeni taina, nu as suporta sa fie privita cu dispret, sila, sau in alt fel decat s-a obisnuit pana acum. Noaptea ne stia imbratisati, stelele o stiu cum se lasa pe spate curbandu-si trunchiul pentru a ma lasa pe ea, cum se rasuceste intr-o parte si alta pentru a ma simti mai bine si nu o data m-a acoperit cu crengile si frunzele ei cand a trecut cineva, stiind parca de temerile mele, impartasite sau nu.
Iarna, era capricioasa, amortita si uneori nu-mi raspundea la imbratisari si mangaieri cu lunile; ne iubeam in ritmul anotimpurilor - am invatat si asta - iar ziua ne priveam doar, insinuant si senzual, mai ales dimineata cand lumina proaspata te imbie la viata si nerusinare. Cu timpul mi-am dat seama ca viata mea se schimbase mult : eram mai apropiat de fiul meu, imi ajutam vecinii si prietenii, puteam chiar sa ma intalnesc cu fosta sotie si sa-i zambesc fara obisnuita politete rece.
Dragostea nu ma facuse mai slab, mai neindemanatic, si asta era ciudat. Nu mai stiam: oare am fost vreodata indragostit? Iar daca am fost, atunci, acum, acum ce nume purta starea mea strapunsa de sentimentele calde pe care le impartaseam cu salcia mea pletoasa?
Intr-o zi, au masurat terenul viran, pentru a construi o biserica, iar pentru gardul de caramida cu grilaj inalt nu era destul loc.. Au taiat salcia, au ridicat gardul si au adus calugari..
Acum nu mai plang... Am reluat vechea slujba, imi fac singur de mancare si vorbesc uneori cu vecinii, adica le raspund la salut. Doar calugarii ma sperie foarte tare, chiar daca vorbesc sau tac despre soare, ploaie si alte lucruri inofensive. Acele lucruri ei nu le vad si oricand in orbirea lor pot ridica peste ele un gard de manastire de care sa-l tintuiasca pe omul slab, strain greselii si vesnic recunoscator iubirii sale...
28.02 2007
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu