luni, octombrie 01, 2018

Totul este Calea...

Omul se indreapta de mii de ani spre varful muntelui, spre punctul constientizarii adevaratei sale esente, a structurii sale energetice fundamentale. Se indreapta buimac, ranit si mai confuz ca oricand.

In istoria sa omului i s-au dat nenumarate poteci, incepute de tot atatia maestri: Buddha, Lao Tsu, Iisus, Mohammed, insa invataturile ecestora au fost schimbate rapid in religii, adica in regulamente si norme. Daca invataturile initiale aveau ca rezultat indreptarea omului spre interior, capacitarea sa catre introspectie si schimbare interioara, religiile oficiale au facut exact inversul, adica indreptarea omului catre exterior, raportarea sa permanenta la un set de reguli si norme pe care sa le urmeze in modelarea lumii. Pentru ca aici este diferenta fundamentala intre Cale si opusul ei: directia de mers. Totul este Calea, doar ca pe aceasta cale se poate merge inspre varful muntelui, sau ne putem indeparta de varful muntelui alunecand tot mai jos inspre baza.

Din cele mai vechi timpuri tinta a fost aceeasi: fericirea. Omul a alergat intr-una catre fericire si ea, fericirea este starea de gratie fireasca a omului. Pierduta candva, a ramas ca un dor care ne cheama neincetat spre a-l implini. Iar pentru atingerea fericirii, a implinirii totale, omului i s-au dat doua cai, in fond o singura cale insa doua directii de mers: pe de-o parte calatoria interioara urmata de alchimia interioara, atingerea acelui nivel de vibratie care sa permita gustarea si scufundarea in lumina, in fericire, in extaz, sau calatoria exterioara urmata de schimbarea lumii inconjuratoare pana cand aceasta devine pe placul nostru.

Este aceeasi cale, doar ca directia de mers este diferita. Cezar, Alexandru Macedon, Carol cel Mare sau Stalin, au mers spre exterior. Au construit imperii, au schimbat lumea dupa chipul si infatisarea lor. Nici unul nu a trait in extaz, nici unul nu s-a scufundat in beatitudine, plus ca ajungerea in astfel de pozitii de forta este destul de limitata datorita concurentei acerbe… Chuang Tzu, Francisc de Assisi, Rumi, au experimentat opusul, au experimentat extazul, gratia. Este o tinta accesibila fiecaruia, lipsita de concurenta. Lumea exterioara se schimba si ea tinand pasul cu schimbarile interioare. Nu este necesara schimbarea lumii, de altfel imposibila, ci doar schimbarea interioara. Restul universului o va urma, adaptandu-si forma si manifestarea launtricului nostru.

Preotii au produs multa confuzie. Administratori ai dogmei, ei nu au urmat directia initiala, ci au urmat calea idolatra a ridicarii in slavi a formelor si normelor. Au ignorant misticii, ascetii si daca le-au preluat invataturile au facut-o trunchiat atat cat sa nu se clatine dogma administrata de ei. Intre a fi blajin si a merge la slujba de duminica, s-a ales slujba. Intre a-ti ierta aproapele si a te spovedi, s-a ales spovedania, intre a trai in iubire sau a respecta normele familiei traditionale, au avut castig de cauza normele.
Omul a fost indreptat catre superficial, catre masti frumoase, catre prefacatorie conjuncturala in numele unui crez. Apoi mastile au fost impuse lumii in numele aceluiasi crez. Autenticul a fost sacrificat prin nefructificare. Doar autenticul propriu poate fi modificat prin intelegerea sa, prin dragoste, prin experimentare; doar el. Restul lucrurilor poate fi amprentat, dar niciodata schimbat. Aceasta se intampla si astazi, cand lasandu-ne de izbeliste dimensiunile interioare, nu vedem monstrii care au crescut acolo, iar cand universul isi adapteaza forma si manifestarea acestora, noua adica, ne simtim extrem de neindreptatiti si tributari acelorasi greseli ne indreptam iar si iar inspre exterior pentru a schimba lumea: revolutii, razboaie, intrigi, conflicte.

Calea este chiar cea pe care pasim. Nu avem alta. Directia de mers face, insa, diferenta intre  a ajunge la tinta si de a ne contopi cu tinta sau de a ne scufunda secol dupa secol in cruzime si moarte. Diferenta, adica liberul arbitru.

joi, septembrie 27, 2018

Despre casatorie


Ma tin deoparte in disputa care insoteste referendumul asupra definirii casatoriei, dar intrucat am facut unele precizari asupra familiei traditionale intr-o postare mai veche, cred ca se cuvine lamurit aspectul casatoriei dintr-o perspectiva care nu a fost abordata pe nicaieri, in nici un fel. Redefinirea casatoriei ar trebui sa tina cont de rolul ei atat din punct de vedere administrativ, cat si religios sau metafizic. Cei familiarizati cu terminologia religioasa crestina stiu ca se vorbeste despre "taina casatoriei". Ce fel de taina nu ni se spune si nici nu am sa dezvolt subiectul aici, dar ca orice taina, pentru a insemna ceva, ea trebuie sa se desfasoare, sa se intample.
Asemenea incoltirii semintei, sau conceperii vietii in pantecul unei femei, acest lucru trebuie sa se intample.

Nu este nimic spectaculos in plantarea unei seminte. De fapt, in natura se planteaza miliarde de seminte in toate speciile si regnurile in fiecare secunda, insa doar cateva au parte de minunea manifestarii unei noi vieti. Taina este potentiala, dar ramane o simpla potentialitate in lipsa manifestarii ei. Aceasta potentialitate a manifestarii miracolului este posibila doar intre un barbat si o femeie.

Metafizica vorbeste despre intalnirea contrariilor si uniunea acestora intr-un nou care le transforma pe fiecare dintre ele, aducandu-le pe o noua treapta de constienta si numai contrariile pot realiza contopirea in intreg. In redefinirea casatoriei ar trebui sa tinem cont de acest scop ultim al acesteia. Daca suprapunem o notiune administrativa peste una metafizica, cea administrativa trebuie sa se subordoneze scopului metafizic. Daca nu reusim sa luam in colimatorul atentiei noastre acest ultim scop, nu merita sa discutam despre redefiniri si norme. Daca nu ne casatorim in vederea acestui scop ultim si esential nu vad de ce nu am putea-o face si cu piciorul mesei sau cu un desen animat.

In lipsa scopului profund, esential, casatoria ramane doar o intelegere notariala sau "religioasa" adica mediata de un functionar al statului sau unul clerical. Esenta casatoriei a lipsit deseori, fiind inlocuita de obiective mai fizice si palpabile: avere, pozitie sociala, salt in cariera, din disperare sau pentru a putea face sex neingradit. Astfel scopului ultim i s-a substituit mii de scopuri marunte si firesti in particularul lor, dar care au subrezit casatoria pana la aruncare in ridicol. Familia rezultata a devenit un "templu" al frustrarilor si neimplinirilor revarsate in relatie. Nu cred ca miza acestor zile este redefinirea casatoriei, ci este acela de a redescoperi sensul casatoriei si a ne angaja sau re-angaja in el. Stiti de ce nu vorbim despre obtinerea apei doar din hidrogen? Pentru ca nu se poate. Intalnirea hidrogenului cu oxigenul a generat apa si astfel este imposibil - de fapt nici nu ne gandim , sa obtinem acelasi lucru in lipsa unuia dintre cele doua elemente. Din pacate, la intalnirea dintre un barbat si o femeie, taina ne-a ramas ascunsa. Desigur, pot rezulta copii in urma sexului dintre cei doi. Dar copii pot rezulta si in urma intalnirilor intamplatoare sau la betie. Unde este taina aici? Pana nu o vom descoperi, ramanem condamnati la dezbateri sterile despre forme si norme. Daca o vom descoperi insa, niciodata nu se va mai pune problema de a nu-i acorda mediul necesar pentru ca ea sa se intample.
Adevarata lupta nu este acolo unde se numara voturile si atat de usor se pot falsifica rezultatele. Lupta adevarata cu o miza pe masura este inlauntrul nostru, pentru a ne descoperi rostul. Si atunci, nimeni nu ne va putea desparti de adevar, adica de ceea ce am devenit cautandu-l.

Vremea culesului

Un crestin si un taoist m-au ajutat astazi sa culeg via...
Sa multumim Domnului pentru roada bogata de anul acesta! spuse crestinul. Taoistul raspunse: ti-a fost luata vreodata roada aceasta ca sa multumesti acum ca o primesti inapoi?
Nu! raspunse prietenul. Voi crestinii, continua taoistul, sustineti ca nimic nu se pierde ci totul se transforma. Este doar o iluzie ca acum ai primit ceva. A fost acolo dintotdeauna. Asa ca bucura-te cumpatat, caci orice multumire este de prisos...

Crestinul se necaji putin fiindca nu isi gasea replica, fratele intru Tao era atat de surprinzator de fiecare data, apoi spuse:
Sa lasam totusi a zecea parte din roada neculeasa... Ba nu, ia ce iti trebuie, spuse taoistul.
Si atunci pasarile ce se vor face? Intreba crestinul.
Ia ce iti trebuie, repeta taoistul.
CE imi trebuie? repeta crestinul banuind ca in aceasta formulare se ascundea capcana.
Da, ce iti trebuie. Vrei sa iasa mustul bun, asa ca ia ciorchinii inceputi de viespi, ciorchinii mai rari si cu cateva boabe stafidite. Pe cei mai frumosi nu ii lua, ca nu sunt complet copti. vrei sa iti strice mustul? Sa il faca acru? Nu, deci nu iti trebuie. Ia doar ce iti trebuie. Vei vedea la sfarsit daca este a zecea parte din roada, mai mult sau mai putin...

La un moment dat, crestinul observa cum fratele sau taia niste ciorchini perfecti.
Pai ce spuneai mai devreme? Pe aia de ce ii tai, vrei sa strici mustul?
Ii tai, pentru ca au crescut atat de jos... Sunt atatea pisici pe aici, daca pasarile vor veni sa manance, vor deveni prada sigura a acestora. Nu vrem sa le intindem o capcana. Iar daca scapandu-le de moarte, se va strica mustul nu vad asta ca pe o pierdere. Ma gandesc insa ca ii putem pune deoparte, sa ii mancam....

Dupa vreo treizeci de minute in care orice vorba era de prisos, crestinul ii spuse cu un zambet larg: tare ma bucur ca esti aici cu mine! Taoistul ii raspunse: am fost vreodata in alta parte?...

Si mi-am continuat culesul.

marți, iulie 17, 2018

Cate putin despre familia traditionala...


La ora actuala, avem doua tabere si un conflict ridicol: apararea familiei traditionale vs. redefinirea casatoriei. Ok. Hai sa dam la o parte mastile si prefacatoria.

In primul rand sa vedem ce insemna familia traditionala. Familia traditionala romaneasca contine vreo trei generatii pe putin. O sumedenie de neamuri, de unchi matusi, veri, nepoti, nepoate, cumnati, fini, nasi, adica pe toti aceia care se inrudesc pe linie de sange si prin aliante de casatorie, plus legaturile religioase de tip botez. Daca mergem in documentele antebelice familia are arbore genealogic si sintagma: "...descendentul unei vechi familii boieresti..." , care arata faptul ca acel tanar provenea dintr-o familie stufoasa ale carei radacini, tulpini si ramuri pastrasera traditia si averea la un loc.
La sat, familia se confunda cu insasi comunitatea sateasca, astfel incat nimeni nu tinea la numele de familie decat pentru delimitarea proprietatilor, dar ca si apelare si adresare foloseau porecle, ceea ce se pastreaza si astazi. Comunitatea sateasca era practic o familie in care oamenii erau impreuna fara a fi atenti, fara a respecta arborele genealogic.
Astazi aparatorii familiei traditionale care apara familia formata din mama si tata, in mod paradoxal apara un construct bolsevic inventat tocmai pentru a distruge familia traditionala.
Sa ma explic.

Mama+tata reprezinta unitatea reproductiva si nicidecum familia.
La alte specii, unitatea reproductiva poate fi formata dintr-un singur individ, insa la oameni ea este formata din doi indivizi de sex opus: femeie si barbat. Aceasta unitate reproductiva sta la baza familiei, intr-adevar, dar nu este familie.

Bolsevicii au redus familia la aceasta definitie tocmai pentru a distruge familia, acea familie extinsa, larga, care se intindea pe mai multe generatii si care era impenetrabila pentru doctrina ateista. In vechea familie, adica familia traditionala, chiar daca tata era ocupat cu munca pana peste cap, chiar daca mama era bolnava sau absenta din varii motive, lipsa lor era suplinita de ceilalti membrii, astfel incat unchii si matusile, bunicii sau buniciile deveneau modele masculine si feminine pentru tinerii in formare. Educatia si mai ales afectiunea nu lipsea din familia extinsa, intrucat copiii cresteau la gramada, si intotdeauna o bunica, matusa sau alta persoana adulta ii dascalea, ii invata si avea grija de problemele care apareau. Aceasta familie, adevarata familie, a fost facuta praf prin disclocarea capacitatii de munca. In epoca industrializarii fortate si a colectivizarii fortate, tinerii si adultii apti de munca au plecat la oras, sa munceasca la fabrica...

Nimeni nu a renuntat la termenul de familie, desi acest termen s-a golit de continut: mama, tata si desigur, copiii. Aceasta este insa doar o unitate reproductiva si produsul ei de conceptie - importanta pentru bolsevicii care aveau nevoie de mana de lucru, de soldati si muncitori.
Aparatorii familiei traditionale nu fac astazi altceva decat sa consfinteasca, mutilarea familiei traditionale, adica asezarea ei si mai solid in niste tipare trunchiate.
Pe de alta parte, legalizarea casatoriei intre persoanele homosexuale nu este decat un pas mai departe pentru distrugerea cadrului educational si de formare al omului. Da, familia traditionala a fost distrusa, dar si in cadrul noii familii reprezentata de unitatea reproductiva, s-a putut acorda o educatie si o transmitere a unor valori (chiar daca cu eforturi uriase!) care astazi nu mai convine arhitectilor sociali. Asa ca se vrea o si mai mare diluare a cadrului educational, o si mai mare relativizare a valorilor transmise.

Desi avem doua tabere, cei pro familie traditionala care apara de fapt unitatea reproductiva si cei care vor sa dizolve aceasta unitate prin largirea cadrului casatoriei, conflictul dintre aceste tabere nu este menit decat a ne abate atentia de la reala rezolvare a problemelor, de la reala familie. Reala familie, adica familia comunitara, in care traim impreuna cu defecte, lipsuri, neputinte, dar si cu virtuti, pasiuni, talent, religiozitate, respect si dragoste, aceasta familie este cea pe care nici unii si nici ceilalti nu vor sa o vedem. Este familia in care regulile stricte si dogmele de orice fel sunt inlocuite de respect, dragoste si acceptare. Este familia in care ambitiile personale se articuleaza cu interesul comunitatii, iar scopul colectiv se modeleaza permanent, functie de aportul individual. Comunitatile agricole, comunitatile verzi, ne arata ca aceasta familie chiar functioneaza. Nu ne mai putem intoarce la familia traditionala, loviturile pe care aceasta le-a primit si mai ales depasirea prejudecatiilor care respectau linia de sange si averea ca si numitor comun al familiei nu ne mai permit aceasta, dar ne putem indrepta catre familia comunitara in care legaturile afective si spirituale creaza acel cadru de "liber schimb", de cooperare, de intrajutorare si mai ales de intelegere.

Doar in acest fel, viitorul ne va apartine noua si nu guvernelor care ne conduc. Poate chiar si prezentul, cine stie?...

luni, aprilie 02, 2018

Ghid prin dictatura...



Gandirea de tip nazist, adica dictatura dogmatica o putem recunoaste dupa cateva coordonate.


1 "toti trebuie sa" - dictatura dogmatica este blocata in sabloane si acestea trebuie sa li se impuna cu forta fireste, tuturor.


2. "cei care nu se conformeaza trebuie pedepsiti" - cea mai mare crima in dictatura dogmatica este incalcarea sablonului dupa care este gandita societatea.


3. "de vina sunt cei care ies din tipar pentru ca tiparul, sablonul nu functioneaza. Fie ca sunt de alta religie, de alta natie, burghezi, intelectuali sau ... nevaccinati, ei sunt de vina pentru nefunctionarea sistemului ideal.


4. "trebuie implementat cat mai repede, de la nastere daca se poate..." gandirea dogmatica este infricosata ca in timpul scurt pe care un om il petrece liber, fara ca ea sa se impuna, se vor produce cresteri ale omului care vor face imposibila implementarea ei. Intuitiv are dreptate, deoarece ea este atat de falsa incat si un minut petrecut in libertate, in naturalete, il va face pe om sa o respinga.


5. "majoritatea ne sustine..." - gandirea dogmatica se sprijina pe cei mai primitivi oameni aflati pe cel mai rudimentar nivel de gandire umana. De aceea se va sprijini pe paturile needucate, ahtiate dupa parvenire si exercitare a fortei asupra celorlalti.


6. "avem dovezi ca" - in planul dezbaterii, gandirea dogmatica se va sprijini pe cele mai schiloade si primitive argumente, adica pe dovezi. Orice lucru exista pentru ca il imaginam, il proiectam, il construim si dupa ce el moare raman divezile existentei sale. Gandirea dogmatica se va baza pe acestea din urma pentru orice argumentare. Pentru ea conteaza urmele lasate si nu viata in sine, tocmai pentru ca este aidoma urmelor: moarta, seaca. Gandirea dogmatica a imbracat multiple haine: haina religioasa, haina colonialismului, a nazismului si a comunismului si mai sunt si altele, dar in esenta ramane pe aceleasi coordonate. Sper din tot sufletul sa renuntam la ea, fiindca miroase groaznic. Pur si simplu, pute.

joi, iulie 06, 2017

Jurnalul unui castel





M-am nascut la ora 13.00. Aveam sa aflu mai tarziu ca umbrele si culorile din jur erau cele de toamna, adica m-am nascut toamna, intr-o zi oarecare la ora unu. Momentul nasterii mele a fost punctat de orologiul din sala mare, care a batut odata… si am inceput sa fiu. Am fost inzestrat cu ziduri groase si crenelate, sali spatioase si scari nesfarsite care fac legatura intre etaje, platforme si ambrazuri. Sunt mult mai inalt decat orice constructie din apropiere si am observat ca langa mine isi invarte roata o mica moara de apa. Desi este mica, pare ca stie extreme de multe, asa ca seara cand se lasa linistea peste ziduri am sa incerc sa aflu cate ceva despre mine si lumea inconjuratoare…

Pe coridoare, in Sali si camerele de sus, se plimba o multime de oameni. Inteleg ca sunt un fel de mesteri, adica cei carora le datorez nasterea mea. Sunt pietrari si dulgheri mai ales. Retuseaza, finiseaza ultimele detalii. Ma gadila cu uneletele lor si ma amuza sa vad cat de suparat este domnul acela cu haina stacojie care ii cearta cand nu ii convine ceva. Mi-a atras atentia un pietrar tanar si robust, care sta mult pe ganduri pana sa loveasca in dalta. Incerca sa echilibreze o rama de geam frumos incrustata, cand a o tanara blonda si rosie in obraji i-a adus de mancare. S-au privit intr-un fel anume, apoi el a sarutat-o. Domnul cu haina rosie este vesnic agitat si incruntat. I-a aliniat in fata sa pe pivnicer si fiul acestuia, pe bucatar si pe micul valet care va degusta fiecare mancare si le-a tras o sapuneala strasnica. Nu am inteles de ce.
Cativa mesteri cu pantaloni bufanti si maneci scurte au ridicat in fiecare camera cate o casa mica de piatra in care sta focul. Casele astea au cate un coridor lung care ajunge pe acoperis si prin el trec valatuci de fum. Le spune “camine” si aici va arde focul iarna, cand inghetul pune stapanire pe dealurile din jur. Asa mi-a spus vecina mea moara, care si ea are unul din acesta inauntru.


A batut orologiul ora doua si toti au disparut. Tocmai cand ma obisnuisem cu fiecare! 
Au aparut insa din nou, cu alta costumatie. Seful mesterilor este un senior in armura dar la fel de incruntat, mesterii pietrari si dulgheri  au si ei armuri usoare, palarii cu pene, pivnicerul si bucatarul si-au schimbat hainele intre ei si fiecare se comporta de parca nu s-ar fi intalnit inainte. Ciudat.
Pietrarul voinic si vanjos este un tanar nobil preocupat de inscrisuri si hrisoave, iar pe taranca blonda cu obraji rosii nu am vazut-o inca…. Ah, iat-o la spalatoria castelului printre spalatorese. Nici ea nu il mai recunoaste pe iubitul pietrar. A aparut in schimb o doamna tanara si bruna foarte taioasa la vorba, cu privirea rece si fata aspra. Este sotia seniorului. Mi se pare frumoasa si asemanatoare mie: cand sta ganditoare langa zidul acoperit cu muschi dinspre miazanoapte, parca as avea o nestemata vie pe trup. Petrece mult timp in mica biblioteca cautand printre inscrisuri si ascultand cu atentie lamuririle fostului pietrar. Privire ei este asemeni apelor care invart roata morii cele mici si este asa, cumva trista. 

Se aduna des cu totii in sala mare si danseaza, in timp ce mesterii care faceau camine – acum imbracati in haine negre cu mansete din dantela, le canta la tot felul de instrumente muzicale.
A batut ora trei si toti au disparut. Din nou ma cuprinde tristetea… era atat de frumos, erau atat de plini de viata cu totii, era atata cantec si voie buna… Unde s-au dus?


Au reaparut. Dar din nou, si-au schimbat hainele! Seniorul cu armura si semne nobiliare a venit imbracat in catifea, purtand semnele casei de Austria, pivnicerul este bucatar , soata sa imbracata spalatoreasa iar cantaretii la instrumente musicale sunt imbracati in negustori si descarca marfuri in curte. Tanarul meu preocupat de hrisoave si scrisori este acum capitanul garzilor si se bate toata ziua in curtea mica cu alti soldati in care recunosc cu usurinta pe cativa dulgheri pe care i-am vazut acum doua ceasuri sculptand usi. Doamna cea frumoasa si trista a fost adusa intr-o zi cu mare alai, iar seniorul a primit-o cu mare alai. 
Vor face nunta, ceea ce ma nedumereste cumplit: pai nu au facut nunta acum un ceas? Doar s-au casatorit o data!. Eh, uite ca din nou se casatoresc si se poarta de parca nu s-ar cunoaste; el tot incruntat, ea tot trista si absenta.  Acum sunt mai multi soldati, au venit unii pe care nu i-am mai vazut si lucreaza toata lumea la intarirea zidurilor. Au carat o multime de unelte ciudate din fier inlauntrul meu; pe unele le-au urcat pe ziduri. Moara de apa mi-a explicat ca acestea sunt arme si ca foarte probabil se fac pregatiri de razboi. 

Intr-adevar, intr-o dimineatra au inceput sa bata clopotele si o multime nesfarsita de oameni imbracati cu tunici albe si albastre purtand palarii de otel, s-au apropiat de ziduri, iar portile mele s-au inchis cu zgomot pentru a nu-i lasa sa intre. In scurta vreme a inceput o lupta teribila intre cei de afara si cei dinlauntru. Mureau multi strapunsi de sageti si altii striviti de pietrele aruncate de pe ziduri, strapunsi de sulite si lanci. Ma durea cumplit atata moarte si prapad, iar daca as fi putut as fi pus sa bata orologiul si sa dispara totul… Batalia a durat o vreme si multi dintre cei pe care ii stiam vietuind intre zidurile mele au fost rapusi. Dar si mai multi dintre cei care au venit cu amenintare au murit atunci, umpland santurile de aparare cu trupurile lor. O tanara camerista in care am recunoscut-o usor pe iubita blonda a mesterului pietrar a iesit printr-o usita dosnica, a coborat in santul de aparare si acolo l-a gasit sub cateva trupuri sfartecate pe iubitul ei acum capitan al garzilor. I-a scos coiful si a inceput sa planga cu o durere nesfarsita pana cand orlogiul a batut ora patru, totul disparand  ca de obicei, lasandu-mi doar amintirile intunecate ale unui ceas de lupta si moarte…


Ceasul patru a venit cu multimi de osteni si tarani veseli, adunati si imbracati ca la sarbatoare. Multe chipuri noi, pe care nu le-am mai vazut au umplut curtile si zidurile. Au intrat alaiuri de calareti primiti cu flori, steaguri fluturande si sunet de trambite. Iata-l pe seniorul cel incruntat de data asta imbracat sfetnic si strecurandu-se pe langa noul castelan in hainele caruia il recunosc pe fostul capitan al garzilor. Oare de ce le place sa isi schimbe infatisarea? Parca ar juca alt rol si ciudat,de fiecare data il uita pe cel precedent… Au aparut si ostateci, luati in razboiul care s-a incheiat, insa in hainele lor ii recunosc pe unii dintre primii mesteri care au pasit aici si recunosc chiar profilul prelung al unui lup care acum cateva ceasuri dadea tarcoale zidurilor…
Ostatecii au fost aruncati in temnita iar lumea s-a pus pe petrecut. Dansuri, cantece, mancaruri alese si o multime de oaspeti din alte castele insirati la mese. Am recunoscut insemnele heraldice de pe steaguri cusute pe tunicile lor… 
In iatac, doamna bruna cu privire rece si frumoasa era vesela si radea zgomotos. Abia sosise la castel impreuna cu principele polon si facea cunostinta cu doamnele de la curte, printre care dragalasa doamna blonda acum sotia castelanului, care invata sa cante la clavecin... Mesteri noi mi-au mai ridicat un zid de aparare si un turn, au reparat sparturile, iar pe prizonierii de razboi i-au pus sa sape o fantana in schimbul libertatii lor… 
Cand sotia castelanului a dat nastere unui prunc, toata lumea s-a bucurat iar petrecerile au tinut zile si nopti. Doar doamna cea frumoasa si rece s-a innegurat. Aveam sa aflu cate ceva din intrigile care o aduseserea la curte si intentiile ei de a pune mana pe domeniile castelanului. Dar toate astea incepeau sa ma oboseasca. Ce rost aveau toate intrigile, luptele, pasiunile, cand la fiecare bataie de orologiu sceneta se schimba si aceleasi fiinte cu altfel de haine si roluri, reincepeau jocul? Prizonierii au ajuns la apa si s-au infatisat castelanului spre a primi libertatea promise. Sfetnicul insa l-a sfatuit sa nu o faca, intrucat cei trei cunosteau prea bine tainele mele pentru a-i lasa liberi. Daca se vor intoarce aratandu-le si celorlalti cum sa patrunda inlauntru? Nu aveau ce sa le arate, stiam asta, zidurile fiind prea bine pazite. Dar castelanul l-a crezut si i-a retrimis in temnita. Am incercat sa le alin suferintele ascultandu-le plansul si strigatele de disperare, pana cand strigatele au incetat si suferinta lor s-a curmat. 

Blestemul pe care l-au aruncat asupra castelului a functionat insa, pentru ca la scurta vreme m-am trezit cu acoperisurile in flacari. Traznise undeva in donjonul de la rasarit si acum focul mistuia grinzile acoperisului si plafoanele salilor. Pietrele mi se inroseau de caldura, apoi crapau de la apa aruncata. In cele din urma ploaia a stins valvataia si odata cu aceasta s-a lasat linistea peste ruinele fumegande. Doar orologiul impasibil a batut ora cinci. Apoi sase, sapte, opt. Nimeni nu a mai aparut intre zidurile mele in afara unor bufnite in cautare de soareci. Rozatoarele au invadat hambarele si cuhniile, iar liliecii s-au adapostit printre grinzile arse. Mai schimbam cate o vorba cu moara de apa, pana cand i s-a rupt roata, dar nimeni nu nu a mai fost acolo sa o inlocuiasca. Si tacerea a devenit stapana. 

Cand orologiul a batut ora noua, cativa oameni au patruns in incinta. L-am recunoscut pe sfetnicul devenit architect, pe bucatarul devenit maistru constructor si pe pivnicerul ajuns consilier bancar. Au facut unele schite, fotografii si au plecat. Nu s-a mai intamplat nimic apoi pana cand orologiul a batut ora zece si curtea s-a umplut din nou de oameni, ca altadata… Descarcau materiale de constructie, masini cum nu mai vazusem si s-au apucat de lucru. Refaceau ziduri, bolti, tavane.
I-am recunoscut pe fostii pietrari si dulgheri chiar daca acum purtau salopete si se mirau necontenit de grosimea zidurilor si maiestria boltilor. Imi venea sa strig: chiar nu va mai aduceti aminte? Voi le-ati ridicat! Tu, ala pistruiat ai incasat o palma cand ai ciobit arcada pe care acum incerci sa o refaci, iar tu, chiar tu ai venit cu ideea de sustinere a iatacului doamnelor pe arcade de piatra incastrate in zid. Nu va mai amintiti? Offf… Nu isi mai aminteau nimic. Nici intrigile la care au fost martori, nici turnirurile, nici luptele… Doar eu imi amintesc totul.


Si iarasi a batut orologiul ora unsprezece, curtea s-a golit de mesteri si au inceput sa apara castelanul, sfetnicul, soata acestuia blonda si imbujorata cum o stiam, de data aceasta pentru a prelua lucrarea finalizata, in numele autoritatii locale. Vorbeau despre mine numindu-ma "obiectiv turistic". Au urmat o puzderie de copiii si tineri veniti sa ma vada si printre ei i-am recunoscut atat pe soldatii care mi-au aparat zidurile candva cat si  pe cei care le-au asediat. Faceau la fel de multa galagie ca si atunci. Grupul de elevi era condus  de o doamna bruneta, frumoasa cu aceiasi privire rece si aceiasi tinuta distinsa. Oameni, oameni. Cum puteti voi retrai acelasi lucru intr-un mod atat de diferit, iar si iar? Cum puteti uita totul si sa o luati de la inceput? Cum puteti ramane copii vesnic? …  

Pe zidul de la rasarit, fostul castelan si mai inainte capitan al garzilor in present muzeograf, intrase in vorba cu doamna cea bruneta si frumoasa. Copiii se indepartasera, iar ei povesteau nimicuri despre franturi de inscriptii si blazoane. Cand s-au imbratisat, am inteles setea si dorul cu care au trait si au reinceput sa traiasca iar si iar. Cum de nu observasem nimic pana atunci? In acest timp, doamna cea blonda avea o discutie aprinsa cu cei catia consilieri de la primarie intr-o incapere inchisa publicului larg. Le arunca in fata reprosuri vechi, razvratindu-se fata de noii stapani. Era chiar frumoasa asa inflacarata si cu ochii stralucitori. Au incercat sa o intimideze, dar nu au reusit. A ramas in mijlocul salii, ei au iesit cu coada intre picioare. Apoi a zambit si a iesit lasand  pe masa un bilet pe care era scris DEMISIE. Un fel de bilet de adio, cred.  

Era ceasul doisprezece. Orologiul insa nu a mai batut. Am inteles ca nu ii voi mai revedea niciodata pe castelan, pe doamna cea bruna si frumoasa si nici pe doamna blonda. Ei nu mai aveau nevoie de mine. Se maturizasera, crescusera suficient pentru a nu mai cauta un rost intre zidurile mele. Este timpul sa ma aplec asupra intrebarilor la care nu am gasit raspuns pana acum. Cum ar fi, orologiul. Cine il trage? Cine ii tine mecanismul in stare de functionare de atata timp? Atat as mai vrea sa stiu inainte de a ma transforma intr-un muzeu. Daca ar fi linga mine vechea moara de apa…Oamenii vor sa construiasca o alta noua langa ziduri dupa vechile schite si planuri. Mi-a dor de ea. A fost o tovarasa inteleapta. In sala cavalerilor, orologiul parca doarme. De ce nu a mai batut? ... Ce liniste s-a lasat, cat vesnicia…



sâmbătă, noiembrie 12, 2016

La vanatoare...

Am incercat sa gasesc cat mai multe elemente comune si diferente intre doua activitati umane: violul si vanatoarea.
Asemanari: In viol, violatorul vrea si victima nu vrea. In vanatoare se intampla la fel. In viol, violatorul are dreptul sa faca ceea ce face, iar victima trebuie sa se supuna. In vanatoare la fel. Un viol se poate desfasura individual sau in grup, ca si vanatoarea. Violatorul este mandru si se lauda cu ispravile sale ca si vanatorul. In viol, cu cat victima se zbate mai mult este mai "interesant". In vanatoare e la fel. In ambele cazuri, se iau toate masurile ca victima sa nu aiba nici o sansa de a raspunde, de a se opune. Violatorul isi demonstreaza barbatia si vanatorul la fel.
Violul se face cu penisul, vanatoarea cu pusca. Asemanarile de forma dintre cele doua "instrumente" sa fie oare intamplatoare?...
Deosebiri: Uneori vanatoarea poate fi o necesitate in situatii extreme (animale bolnave, inmultire excesiva, foamete), violul niciodata.
Alt element de diferentiere nu am gasit, desi se poate observa ca vanatoarea este legala in anumite perioade din an, in timp ce violul este ilegal tot anul. Acum cincizeci de ani insa, era ceva firesc sa iti bati copilul in scop educativ, iar acum o suta de ani si sa iti bati nevasta sau sa o fortezi sa faca sex era ceva cat se poate de firesc si de legal...
Ma intreb daca este posibil sa facem un pas inainte nu in privinta interzicerii unui obicei nociv cum este vanatoarea, ci in sensul intelegerii acestui obicei, a nocivitatii sale. Sa facem un pas in a deschide ochii asupra termenului de crima, de punere sub semnul intrebarii a dreptului de a ucide pentru ca noi, specia superioara, o putem face. Substratul violului si al vanatorii este acelasi, si este acelasi de fiecare data cand ne folosim de celalat om sau animal ca de un obiect, pentru satisfacerea unui instinct pervertit. Pentru ca despre aceasta este vorba: un instinct pe care mintea noastra l-a transformat in perversiune. Perpetuarea speciei este un firesc, dar nu fortand partenerul pentru aceasta. Si alimentatia tine de un instinct sanatos, dar nu prin exercitarea capacitatii de ucidere a altora mai ales cand avem atatea surse de hrana. "Rafinamentul gustului" meniurilor vanatoresti ar trebui pus in balanta cu crima necesara obtinerii "materiei prime".
Si nu in ultimul rand, sentimentul de "barbatesc" pe care il confera vanatoarea ar trebui sa fie dezbatut si analizat in cadrul sedintelor de psihoterapie pe care vanatorul si le-ar putea plati si singur (este un "sport" destul de costisitor), avand in vedere binele planetei. Si toate astea ar avea sens pentru a descoperi imbecilitatea unei activitati criminale chiar daca ea este legala. Pentru ca nu ne obliga nimeni sa fim cretini in limitele legii. Asa cum nu ne obliga nimeni sa fim inteligenti. Dar putem incerca.


foto: Nicolae Daramus