Societatea romaneasca arhaica s-a pozitionat fata de "nebuni", adica fata de oamenii cu probleme psihice din sanul comunitatii, intr-o maniera compasiva sau mai degraba compatimitoare, miloasa si foarte rar spre deloc, batjocoritoare.
"Nebunii" insa s-au schimbat, facand necesara si o schimbare de atitudine din partea noastra si in primul rand, identificarea lor si identificarea noastra...
Urmarind emisiunea "Sinteza zilei" din 13 martie, mi-a atras atentia utilizarea repetata a termenului "sistem", intr-un context in care invitatul emisiunii, prim-ministrul Romaniei incerca sa atraga atentia asupra deficientelor sistemului si nu asupra unor persoane din sistem.
Poate nu intamplator aceasta m-a dus cu gandul la societatea occidentala din toate statele democratice, unde sistemele sunt extrem de importante, cu reguli foarte stricte si etichete distincte, dar mai ales sunt prioritare individului... Desi indivizii compun societatea si orice sistem creat de societate, totusi, sistemele sunt mult mai pretuite si respectate decat cei care le compun. Balanta intre "musuroi" si "furnica" este puternic dezechilibrata in favoarea musuroiului. De ce situatia ca atare este aberanta? Poate pentru ca noi, oamenii, nu suntem furnici!
Tendinta de a fi redusi la statutul de furnici apartine tuturor regimurilor politice dictatoriale, dar si sistemelor autoritare care transforma statul de drept intr-o papusa trasa de sfori...
Nu intentionez sa vorbesc despre papusarul dibaci care se afla in spatele sistemelor, ci despre climatul psihic pe care il presupune importanta crescanda a sistemelor, in dauna individului.
Si astfel ne intoarcem la nebunie sau cel putin la unele forme ale ei...
Daca ne uitam in fisele pacientilor cu patologie psihiatrica vom observa abundenta diagnosticelor de genul "tulburare anxioasa" sau "tulburare depresiva bipolara". Nu doar in tara noastra diagnosticele de anxietate si depresie sunt covarsitoare. Cu alte cuvinte, marea majoritate a bolnavilor psihici sunt speriati si/sau tristi...
Intrebarea fireasca ar fi: ce s-a intamplt cu istericii, cu narcisicii sau cu pacientii borderline?
Raspunsul este destul de simplu: ei sunt pe strada! De fapt, unii dintre ei sunt si in spitale, dar diagnosticele psihiatrice altele decat anxietate sau depresie sunt evitate, pentru a nu leza interesele sistemelor sociale. In ce fel? Am sa ma explic.
Intreaga economie mondiala se bazeaza pe consumerism. Consumerismul se bazeaza pe imagine. Imaginea lipsita de continut se numeste isterie: iti schimbi masina pentru ca a aparut alt model si nu pentru ca nu mai functioneaza, iti schimbi hainele in functie de ceea ce apare nou si nu pentru ca ar fi prea vechi si roase. Adica facem extrem de mult pentru imagine: mancam intr-un anumit restaurant, purtam haine la moda, atragem atentia prin masina sau casa pe care le posedam si incercam in general sa ne pastram in centrul atentiei, implicit sa ne pastram o anumita imagine pierzand legatura cu necesitatile proprii, cu noi insine.
Astfel, cum sa pui diagnosticul de "isterie" cand isteria este insasi esenta economiei de piata? Cum sa-i spui unui pacient ca aruncarea lucrurilor pe geam, tipetele si urletele care aduna vecinii in fiecare seara in care Mimi se cearta cu Fanel, se numeste isterie? Ar insemna sa punem respectivul diagnostic pentru mai mult de jumatate din emisiunile de divertisment...
Cum sa-i spui omului ca dorinta de a te da in spectacol este fireasca pana cand nu devine un tel in viata? Si cu "Romanii au talent" ce facem? Dar cu spaniolii, italienii, germanii, norvegienii, ungurii care "au talent"? Adica pe toti i-a apucat isteria? Nuuuu, acesta este "entertainment"!
Cum poti sa pui industria de divertisment sub auspiciile unor derapaje psihice? Pai, nu e frumos! Asa ca mai bine scoatem diagnosticul din carte. Este mai simplu!
Societatea contemporana se bazeaza pe multinationale, iar multinationalele pe manageri!
Deoarece intr-o multinationala dispozitiile se dau de sus in jos si orice neregula se raporteaza doar daca ti se da voie, managerul are rolul de a impune dispozitiile indiferent de consecinte!
Astfel directorul corporatist iti va transmite ceea ce ai de facut cu blandete (a se citi raceala) si superioritate, asa cum o faci cu "inferiorii". Directorii trebuie sa fie convinsi de reusita, stralucitori in fiecare situatie, siguri pe ei, convingatori cu subordonatii si indiferent de opinia acestora (a angajatilor) despre ei, sa continue sa fie directori.
Cum oare am putea sa mai vorbim in acest context despre narcisism???
Adica majoritatea managerilor si directorilor din companiile de stat sau private sunt narcisici?
Una dintre caracteristicile tulburarii de personalitate de tip narcisic este si aceea ca nu exista scrupule in aplicarea unei hotarari. Parerea proprie a narcisicului despre sine este atat de buna, incat el nu are ce sa isi reproseze niciodata si, ca atare, scrupulele sunt ceva de neinteles pentru el. Pai, aceasta pare o calitate, mai ales cand ai de concediat persoane deloc vinovate de evolutia internationala a pietelor sau a bursei.
Cum sa pui un diagnostic psihiatric unor persoane care au semnat hartiile de concediere pentru sase dintre angajatii firmei dimineata ("nu sunt bani", "e criza"...), iar seara organizeaza o "intalnire de afaceri" la cel mai scump restaurant, cheltuind dublul salariilor pe o luna al celor sase concediati, in doar doua ore...
Raceala de reptila, viclenia si duplicitatea, ingamfarea, sa fie oare "calitati" de domeniul patologicului? Iar atatia oameni de afaceri sau prim-ministrii sa fie bolnavi?? Cu neputinta! Mai bine sa stergem diagnosticul de tulburare de personalitate narcisica din ghidul de diagnostic; si mai ales sa-l stergem din fisele de examinare periodica. Ca doar nu ne vom sanctiona directorii si managerii pentru ca indeplinesc acele cerinte care ii recomanda pentru functiile pe care le ocupa, nu?
Spre deosebire de colectivitatile secolului trecut, care se bazau pe o ierarhie a valorilor, sistemele actuale se bazeaza pe o ierarhie a prioritatilor. Comportamentul este astazi cel mai important. Oamenii se supun unor ghiduri de comportament care se schimba in functie de locul in care se afla: serviciu, acasa, pe strada etc.
Ceea ce ii vine individului sa faca sau sa gandeasca, ramane un mare necunoscut pentru el. Prizonier al formalismului comportamental, omul contemporan trebuie sa reactioneze la stimuli in conformitate cu ghidurile existentente. Nu reuseste sa simta propriul sau raspuns fata de problemele cu care se confrunta, pentru ca nici nu are un raspuns propriu la ele. Teama de necunoscutul din el, instrainarea de sine insusi, este enorma!
Dar sa spunem ca de la consumul de droguri, la violenta si pana la "dependenta de adrenalina" avem de-a face cu diverse grade de tulburare borderline iar vom supara o gramada de cetateni care au decis "sa fie ei insisi", cum spune si reclama! Iar la intrebarea de ce numai dupa zece beri amestecate cu rom si putina cocaina se pot simti ei insisi, credeti-ma veti primi raspunsuri neasteptat de colorate...
Ramane, deci, stabilit: daca oamenii sufera de ceva, sufera de anxietate (de frica, adica), de depresie ( tristete) si din cand in cand o iau razna cu totul si se cheama ca sunt schizofreni.
Si acum sa ne intoarcem in actualitate...
"Tristii" si "tematorii" nu sunt o problema pentru sistem. Unii se sinucid, ceilalti refuza sa mai iasa din casa, deci sistemul considera ca ei nu sunt o problema si, intrucat faptele lor se rasfrang doar asupra lor insisi, sunt tratati cu foarte multa condescendenta. Schizofrenii ii pot afecta si pe ceilalti la modul violent, de aceea li se asigura cazare in institutii specializate... Ceilalti insa, enumerati mai sus, sunt insusi motorul acestui sistem!
Dizolvarea intimitatii si exhibarea publica (fizica sau intelectuala), "punerea poalelor in cap", au devenit calitatile persoanelor "deschise", "populare", "de societate". De exemplu, acum 20 de ani era o tragedie cand parintii citeau jurnalul propriului copil. Era o incalcare a intimitatii pe care tanarul sau tanara o resimteau intr-un registru negativ. Astazi insa, foarte multe bloguri au ca scop expunerea propriului jurnal. Jurnalul personal (care prin "personal" se autodenunta ca fiind intim...) este expus cititorilor din intreaga blogosfera, care pot afla ce a simtit cutarescu la intalnirea sa cu ixulescu, ce furnicaturi sau apasari a resimtit povestitorul la contactul direct sau indirect cu o alta persoana sau situatie. Si ce, voi fi intrebat, nu e voie sa vorbim despre noi? Ba da, este voie si chiar este bine. Dar intre discutiile purtate in forul intim sau intr-un cabinet de psihoterapie si cele din "agora", ar trebui sa fie o diferenta, asa cum intre blogosfera si "psiho-patosfera" sunt multe diferente...
Autosuficienta, ironia, insolenta si nesimtirea au devenit calitatile multor oameni de afaceri, unor oameni politici si in general au devenit caracteristile detinatorilor de putere...
Astfel si cei care aspira la pozitii de forta in diverse colectivitati sau comunitati si-au insusit "aroganta", "insolenta", "autosuficienta" ca instrumente de lucru pentru atingerea pozitiei dorite.
Abuzul de alcool si toxice, de viteza, de bani, de relatii, abuzul in general a devenit un stil de viata care se poarta... Jonglarea intre tupeu si victimizare, intre agresiune si sentimentalism devine o prezenta consecventa si constanta in discursurile oamenilor politici, interlopilor, "smecherilor naturali" pe care patologia borderline ii mentine intr-un fel de fratie care face audienta televiziunilor prin surprinderea pe care o produce publicului telespectator. Si cum tot ce este aducator de raiting este sfant, putem lua lucrurile ca atare, adica aducatoare de profit... Fiecare dintre noi avem putin din toate acestea. Unii, chiar mai mult. Este firesc insa sa le pastram in echilibru, este firesc sa ne ridicam intrebari, sa avem indoieli asupra noastra, sa pastram o limita a intimitatii noastre cat si a patrunderii noastre in viata celorlalti. Este firesc sa facem "nebunii", ca si sa ne oprim in a le face. Putem face teatru daca vrem, dar nu ii putem obliga pe ceilalti sa fie spectatorii nostri. Putem fi si lideri atata timp cat parerile noastre nu devin adevaruri absolute si nu confundam autosuficienta sau ingamfarea, cu performanta. Putem trai extrem cat timp o facem lucid, pe cheltuiala si pielea noastra si nu pe a celorlalti. Si de ce nu, putem functiona intr-un sistem atata timp cat sistemul il vom construi noi insine, in egala masura in care el ne construieste pe noi. Stricta vasalitate, sclavia, nu poate folosi nici unui sistem viu, nici unei societati viabile. Vasalitatea ramane visul istoric al unor cercuri restranse care inca mai incearca sa o impuna. Ramane visul unor oameni care au crescut mai incet decat ceilalti semeni ai lor, dar au acumulat foarte multe lucruri care le ofera accesul la forta bruta... Suficienta pentru a teroriza dar insuficienta pentru a evolua.
Viata ne ofera necontenit lectii. Trebuie sa fim doar lucizi pentru a le intelege. Uneori, ele pot imbraca forma emisiunilor televizate cum a fost si "Sinteza zilei"... in 13 ale lui Marte...
Sau viata de zi cu zi, pur si simplu.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu