Inca o "prostie" I...

Daca fiecare poveste are un inceput de ce nu ar avea fiecare inceput o poveste?

Citeam intr-una dintre cartile scrise in anturajul lui Osho o anecdota: Un taran il vede pe Iisus alergand pe un camp privind din cand in cand peste umar. “De cine fugi, invatatorule?”. Acesta ii raspunde grabit: “Ma urmareste un prost!”. “Pai de ce nu il vindeci de prostia lui?” mai intreaba taranul; iar Iisus ii raspunde fara a se opri din fuga: “pentru ca un prost nu crede…”.

Cu un vag sentiment de relevare a unei realitati descriptive, am incercat sa clarific termenul de “prostie” in cadrul unui grup de formare in psihoterapie. Mi s-a spus atunci ca “noi nu facem judecati de valoare”. Astazi incerc sa-mi raspund prin observarea experientelor personale, nu neaparat marcate de obiectivitate, dar indiscutabil directe – cat si prin raportarea la exemplele oferite de clasici…

Ion Creanga bate la poarta prostiei omenesti cu suficient umor pentru a o intredeschide si a arunca o privire inauntru. Dar oare sunt cei trei care baga soarele in casa cu oala, care arunca nucile in pod cu furca sau trag vaca in podul surii pentru a-i da fan, sunt ei niste prosti? Putin probabil, intrucat dupa stradanii repetate neincununate de vreun rezultat notabil, ajung sa il asculte pe calatorul care le ofera sfatul sau. Sfatul acestuia, urmat de punerea in practica, duce la rezultatele mult asteptate: soarele intra singur dupa ce peretele este gaurit, nucile sunt duse in pod cu oala, iar fanul este aruncat la vaca si nu invers! Oamenii ii multumesc, iar calatorul decide sa se intoarca acasa la ai lui.

Sunt aceste exemple altceva decat monumente de ignoranta? Cred ca nu. Oamenii si-au ignorat propriile experiente, dar au fost deschisi sfatului altuia, doar-doar vor ajunge la un rezultat! De multe ori ignoram evidenta, ne ignoram unul pe celalalt, ne ignoram pe noi insine. Intr-o lume pe care nu o mai percepem ca fiind a noastra, unde nu ne mai simtim acasa, inoranta poate fi un semn de boala, dar de prostie in nici un caz!

Intalnim in fiecare zi persoane neinstruite, cu o cultura superficiala, intalnim credulitatea, naivitatea, precaritatea educatiei, disfunctii ale perceptiei si, in egala masura, smecheria, stagnarea in clisee, obedienta comoditatii sau comoditatea obedientei... Dar suntem oare indreptatiti sa-l numim “prost” pe detinatorul si intaiul beneficiar al sus-numitelor “calitati”?

Reintorcandu-ma la anecdota cu Iisus, sesizez o contradictie experientiala: “prostul nu crede”. Nu am intalnit persoane care sa nu creada in nimic, dar prosti am intalnit o gramada! Atunci, in ce cred prostii? Fiecare dintre noi crede in ceva: stiinta, religie, invataturi, teze filosofice etc. “A crede” este un act cognitiv si de fiecare data cand am fost contrazis, am observat ca se face confuzie cu termenul de “incredere”. Credinta este o concluzie. Increderea este un sentiment care se apreciaza  in functie de profunzimea sa.

Credinta, pentru a se construi, are nevoie de argumente, explicatii si acceptare, toate cu scopul de a sili mintea noastra intrebatoare sa depuna armele. Abia atunci cand intelectul a depus armele – sperantele, espectantele si acceptarea luand locul speculatiilor - ajungem sa credem. Desi este o functie aparent exclusiv cognitiva, “credinta” a fost mult ridicata in slavi de biserica, amestecandu-se sau suprapunandu-se in multe situatii cu “increderea”, pe care a diluat-o, imprumutandu-i insa forta.

Elementul de finete care imbogateste aceasta functie/trasatura psihica numita credinta este acceptarea. Se cunosc multiple cazuri de fanatism, de impingere a credintei pana la certitudinea realitatii, care in opinia detinatorilor ei trebuie impusa si celorlalti…  Acceptarea a fost inlocuita de convingere, iar fenomenul credintei a devenit pura cognitie. Acceptarea confera conceptului de credinta dinamism, miscare, curgere. Acceptarea permite intalnirea noastra cu noul, necunoscutul si astfel nasterea unui nou sir de intrebari, raspunsuri, speculatii si concluzii, pana la instalarea unei directii de consens. Nu totul este acceptat, nu totul este inteles. Deci credem…

 “A fi convins”  este un element indispensabil pentru orice fanatic. Va plac insistentele diversilor propovaduitori care va bat la usa cu o Biblie sau o revista de profil in mana si nu mai puteti scapa de ei?  Ei incearca sa va convinga! Nu va place? Daca veti ajunge sa fiti convinsi de ceva, va veti comporta la fel! Nu veti mai crede, nu veti mai cauta,… veti sti! Cu cat esti convins de mai multe lucruri, vei stii mai multe lucruri. Pentru multi, astfel de persoane vor parea erudite, debordand de intelectualitate: cei mai multi sunt doar fanatici imbracati in sobrietatea onorabilitatiilor de conjunctura.

Exista o expresie populara: “unde-i scoala multa este si prostie multa”, cu variantele: “unde-i minte multa e si prostie multa” sau “unde-i carte, si prostie”. Desigur, daca scoala ar fi un ghid inspre cunoastere si nu un dresor al cunoasterii, lucrurile ar sta cu totul altfel…

Gasesc o legatura de substanta intre a sti si prostie: intr-adevar, cu cat stii mai multe lucruri, cu cat ai mai multe convingeri, cu atat mai mult la depasirea limitelor de siguranta pe care ti le dau acestea, va ramane vizibil doar golul, incapacitatea de prelucrare a noului, rigiditatea.

Pentru ca prostul este rigid. El stie, nu cunoaste. El stie, nu crede. Nu poti sa-l scoti din ale lui, nu accepta argumente si nici nu il intereseaza explicatiile tale. El stie. Tu nu stii!!!

Un proverb chinezesc spune: “Cine nu stie ca nu stie, este un prost, ignora-l. Cine stie ca nu stie, este constient, invata-l. Cine nu stie ca stie, este adormit, trezeste-l. Cine stie ca stie, este un intelept, urmeaza-l.”

Simt ca este foarte mult adevar aici, desi tocmai puneam semnul egal intre a sti si a fi convins! Nu as fi facut-o, daca in ultimii zeci de ani nu ar fi existat o poluare a termenului “a sti”. Acest termen presupune un rezultat la sfarsitul unui demers. Stiu dupa ce “stiintez”, dupa cercetare, cautare, cunoastere. Din pacate, stiinta a devenit un termen cu referire strict tehnica, dar cu aceeasi anvergura ca si cel de religie si ambele lipsite de spiritualitate. Religie sau stiinta? Religie versus stiinta! Secole de-a randul am fost amprentati de acest conflict intretinut artificial, care a dus la mistificarea credintei a stiintei deopotriva. Ambele si-au pierdut componenta acceptiva, devenind doua demersuri strict cognitive. Acesta este si motivul pentru care atat oameni de stiinta, cat si credinciosi ai diverselor culte dau dovada de un fanatism feroce.

Candva, demult, religia si stiinta au fost instrumentele constructiei, ridicand civilizatii si imperii. Acum, imperiul care se construieste le foloseste pe ambele ca si unelte…

In spatele stiintei “oamenilor de stiinta” s-a strecurat convingerea ca ei STIU! In spatele credintei maselor s-a strecurat convingerea ca ei CRED! Iar cele doua tabere nu sunt decat aceeasi imagine in oglinda.

Intorcandu-ne la intelepciunea orientala, “stie” se suprapune ca inteles peste “cunoaste”, iar luand in calcul mutilarea termenului de “stiinta” si implicit al lui “a sti”, aceasta interpretare nu mi se pare departe de adevar.

Proverbul amintit face o trimitere la necesitatea starii de constienta in procesul cunoasterii, dar si in cel de exprimare a ei. Prostul nu stie – nu cunoaste, inteleptul stie – cunoaste. Prostul nu este constient  de nestiinta sa, inteleptul este constient de stiinta sa. Astfel, acel “a sti” al prostului devine o convingere bazata pe nimic, adica pe inconstienta sa. Celalalt “a sti”, al inteleptului, este  cunoastere hranita de luciditatea sa.

Si da, prostul stie, stie perfect cum stau lucrurile. El nu crede, pentru ca acceptarea pe care o presupune credinta l-ar face vulnerabil. Prostul nu cunoaste nemaiavand loc pentru intrebari si indoieli intre atatea convingeri si nici nu cerceteaza, cercetarea devenind un nonsens in prezenta certitudinii ca nu mai are nimic de descoperit. Prostia se exprima hotarat, clar, cu forta si fara argumentatie.

In ultimul timp intalnesc tot mai des politicieni, preoti, profesori si academicieni siguri pe ei, cunoscatori ai binelui si adevarului absolut, refractari la orice critica sau observatie. Presa abunda de articole in care se clameaza cunoasterea atotbiruitoare asupra unor subiecte delicate cum ar fi viata extraterestra, viata de dupa moarte sau viata intima… secretele lui Putin, evolutia climei pe urmatoarea suta de ani sau ce ai voie si ce nu ai voie sa faci in sfanta zi de… ceva. Nici comentariile cititoriilor nu duc lipsa de verdicte universal valabile precum si de imprecatii la adresa nenorocitilor care au o alta parere. Fara a confunda nepriceperea, exagerarea sau deficientele demersului logic cu prostia, indraznesc sa observ ca ea este inconstienta, autosuficienta, atotcunoscatoare si contagioasa.

Iisus avea dreptate sa fuga...