duminică, ianuarie 18, 2009

Dincolo de ziduri

Pe strada pe care locuiesc, trec multi calugari. Unul s-a indreptat odata spre mine si m-am speriat atat de tare incat nu am mai auzit ce spunea, oricum ceva inofensiv, legat de de soare si ploaie.
Nu stiu de ce ma sperie.. Poate pentru ca odata am fost curios si l-am intrebat pe un calugar batran cum vede el omul. Mi-a raspuns ca il vede ca pe o fiinta slaba, supusa greselii, nedemna si nerecunoscatoare. Asta m-a pus pe ganduri, deoarece asa ii vedeam si eu pe oamenii indragostiti: impiedecati, slabi, gresind intentionat sau nu, nerecunoscatori fata de prieteni, obsedati de o alta fiinta.. De unde am dedus ca la originea omului a stat o mare si cumplita indragostire a nu stiu cui de nu stiu cine. Am incercat si eu de cateva ori starea aceea de ameteala si slabiciune si nu pot spune ca am fost mandru de ce facusem si cum ma comportasem in acea perioada cu mine si cu ceilalti deopotriva.
De ceva vreme , tocmai cand credeam ca viata ma facuse mai intelept, adica mai prudent si putin mai cinic, m-am indragostit din nou. Nu de o femeie, si nici macar de un barbat. Sentimentul meu era indreptat spre salcia pletoasa aflata in capatul aleii dintre blocuri si marginea unui teren larg, ramas viran. Pletoasa, curgand pe aripi de vant, incapatanata si tandra se apleaca asupra mea ori de cate ori ma apropii. Ma lasa sa-i pipai coaja aspra si moale totodata, deschizandu-si cicatricile lemnoase pentru a face loc degetelor mele, si ma plezneste usor peste ceafa cand merg prea departe... Ne vedem cu adevarat noaptea, cand sunt prea putini ochi in jur. La inceput imi era rusine pentru mine, sa nu fiu vazut acolo, imbratisat de frumoasa mea tacuta. Acum mi-e rusine pentru ea... Nu as vrea sa-i afle nimeni taina, nu as suporta sa fie privita cu dispret, sila, sau in alt fel decat s-a obisnuit pana acum. Noaptea ne stia imbratisati, stelele o stiu cum se lasa pe spate curbandu-si trunchiul pentru a ma lasa pe ea, cum se rasuceste intr-o parte si alta pentru a ma simti mai bine si nu o data m-a acoperit cu crengile si frunzele ei cand a trecut cineva, stiind parca de temerile mele, impartasite sau nu.
Iarna, era capricioasa, amortita si uneori nu-mi raspundea la imbratisari si mangaieri cu lunile; ne iubeam in ritmul anotimpurilor - am invatat si asta - iar ziua ne priveam doar, insinuant si senzual, mai ales dimineata cand lumina proaspata te imbie la viata si nerusinare. Cu timpul mi-am dat seama ca viata mea se schimbase mult : eram mai apropiat de fiul meu, imi ajutam vecinii si prietenii, puteam chiar sa ma intalnesc cu fosta sotie si sa-i zambesc fara obisnuita politete rece.
Dragostea nu ma facuse mai slab, mai neindemanatic, si asta era ciudat. Nu mai stiam: oare am fost vreodata indragostit? Iar daca am fost, atunci, acum, acum ce nume purta starea mea strapunsa de sentimentele calde pe care le impartaseam cu salcia mea pletoasa?
Intr-o zi, au masurat terenul viran, pentru a construi o biserica, iar pentru gardul de caramida cu grilaj inalt nu era destul loc.. Au taiat salcia, au ridicat gardul si au adus calugari..
Acum nu mai plang... Am reluat vechea slujba, imi fac singur de mancare si vorbesc uneori cu vecinii, adica le raspund la salut. Doar calugarii ma sperie foarte tare, chiar daca vorbesc sau tac despre soare, ploaie si alte lucruri inofensive. Acele lucruri ei nu le vad si oricand in orbirea lor pot ridica peste ele un gard de manastire de care sa-l tintuiasca pe omul slab, strain greselii si vesnic recunoscator iubirii sale...
28.02 2007

vineri, ianuarie 09, 2009

Stele...

Am locuit o vreme in Bucuresti.. Vara sufocanta, aglomeratia, claxoanele isterice m-au facut adeseori sa-mi doresc sa ma aflu pe o alta planeta, m-au facut sa-mi ridic privirea spre cer ca inspre o poarta de evadare..; randurile de mai jos s-au nascut la sfarsitul unei zile epuizante, in asteptarea calmului relativ al noptii: "Stelele asteapta..Asteapta apusul uneia dintre ele pentru stralucirea tuturora. Asteapta noaptea, pentru a spulbera iluzia intunericului. Stelele asteapta sa fie cazatoare, sa fie implinitoare ale unor cai desprinse din dimensiunea adanca a nasterii lor. Stelele pot sa moara cand strangem pleoapele, sa renasca inmiit in apa baltilor, sa cada printre frunze coapte si fragede pana pe buzele noastre pentru a ne hrani trupul flamand de somn. Stelele cresc ca flacara lumanarii, palpaind in causul necunoscutelor si infinitelor clipe, ele pot naste lumi noi, continente imposibile, corabii magice si fluvii intre realitati concrete si abstracte, intre inima si mintea noastra, ne pot calauzi, ne putem insela.. Ne vor astepta o eternitate.." Astazi, in plina si geroasa iarna, aproape de munti, departe de Bucuresti, imi surprind privirea indreptata spre stele, pandind parca o noua poteca, o noua calatorie fiind gata sa inceapa; unde, incotro?? Nu stiu, dar cred in aventura momentului, chiar daca uneori intelesul ei mi-a scapat.. Tuturor celor cautati de drum si cautatori de drumuri in aceasta noapte acoperita de ger, doar drum bun...

joi, ianuarie 08, 2009

Karl si cutia cu lumini

Am fost pentru cateva luni medic in Rupea-un oras medieval, cu o cetate medievala, stradute inguste si amintiri acoperite de praf. Deserveam si cateva sate din jur, iar drumurile neasfaltate, taiate prin camp sau paduri, peste podete de lemn mi-au lasat ragazul de a descoperi ceea ce altadata trecusem cu vederea, ca Lumea incepe si continua dincolo de privirile mele iar oamenii cresc si cad in propriile lumi individuale.. Astfel s-a nascut si asezat pe hartie intr-o seara de toamna destul de rece din cate imi amintesc, "Karl si cutia cu lumini".. :
["Cutia cu lumini", ii trezea batranului Karl sentimente contradictorii: il intrista, desi nu o data simtise acel neastampar copilaresc care preintampina o mare aventura, vazand-o.
"Cutia cu lumini"- asa numea el masina rosie cu alb, cu lumini albastre pe ea si o cruce mare albastra. Masina venea dupa oameni bolnavi, ii ducea undeva in orasul cel mare de unde putini, prea putini in ultimul timp, se mai intorceau.
In satul sau, ca in atatea alte sate sasesti, batranetea era ca o mama buna care isi strange copiii pe langa ea, lasandu-i sa plece dupa ce ii pregatea pentru o noua si ultima schimbare.
Karl ramasese aproape singur, cu multe case goale in jur, cu multe amintiri, pe care le gazduia sub tample. Intotdeuna atent la sine, la hainele pe care le purta, la asternuturile care niciodata parca nu erau destul de albe, isi pastra curatenia casei si a trupului intr-un ritual ordonat de miscari care ii dadeau impresia ca ea, Ella, prima si ultima sotie, mai era acolo, bucuroasa sau dojenitoare, gata de cearta si impacare pentru lucrurile mari si mici insamantate si crescute din viata lor impreuna.
Un ochi atent, ar fi putut observa ca de ceva vreme, pe langa taietorul de lemne nu mai strangea nimeni aschiile iar butoaiele cu apa nu mai erau primenite -pe batranul Karl il durea spatele si atent la el, uita din ce in ce mai des de lucrurile care l-ar fi putut obosi peste masura..
Apoi, intr-o zi de gheata si fum, mana si piciorul stang s-au zbatut ca o aripa de pasare si cuprinse de furnicaturi au incetat sa-l mai asculte. Aceasta era o problema in plus pentru Karl care se straduia sa spele si sa albeasca hainele de duminica cu o mana in timp ce toate ustensilele destinate acestei operatiuni aveau doua torti. Treptat insa, a inceput sa nu le mai poarte iar starea aceasta de lucruri nu a putut umbri stralucirea florilor de mar, fosnetul usor al trifoiului din spatele casei si mai ales lumina pe care primavara o revarsa frenetic, pretutindeni in jur... Si toate ar fi putut continua in cursul lor firesc daca animalele din gospodarie nu l-ar fi dat de gol : mugetul lor i-a alarmat pe ultimii vecini, care banuiau ceva iar acum erau siguri ca singuraticul Karl nu-si mai putea hrani animalele. Tot ei au chemat "cutia cu lumini", convinsi ca era singurul ajutor pe care altii, l-ar fi putut da, insa mai mult asteptau disparitia lui Karl in pantecul masinii rosii cu lumini albastre, care ii despartea sigur si ferm de suferinta lor la vederea batranului neputincios.
Pentru Karl nu era nici un mister, nici o umbra de teama nu il insotea pe cand un tanar si o tanara l-au luat pe sus si cu grija l-au asezat pe un pat ingust si ciudat din "cutia cu lumini".
Fara de veste insa, o moale adiere parfumata si-a facut loc spre narile batranului, apoi mai adanc, spre sufletul lui.. Era miros de femeie tanara, de piele proaspata a unui trup cald, dornic de dragoste. Asistenta era preocupata cu montarea unei perfuzii iar lacrima muta din ochii batranului s-a prelins neobservata pe obrazul neras. Trupul lui Karl cel batran si obosit se framanta inlauntru, mintea lui descatusase imaginea Ellei mai proaspata ca oricand iar rusinea pentru hainele si mirosul sau, ii strangea in cercuri de fier pieptul, abdomenul uscat, oasele .. Viata lui si a ei, viata lor se insinua in parfumul fin al tinerei de langa el, cu ochi mari si buze carnoase ca merele din livada sa pe care stia acum, acum.. ca niciodata nu le va mai scalda in lumina ochilor sai si nici in amintirea calda a Ellei.
Era prea mult si Karl se stranse din trup si din pleoape, cazu inlauntrul sau pentru a-si vedea rasuflarea ridicandu-se incet, greoi, spre marginea lumii sale si a luminii ei.
Masina a pornit in viteza, in sunet de sirena si licariri albastre iar in urma ei a mai ramas un corb plutind pe cerul insuportabil de albastru al unui sat sasesc, rotindu-se o data, inca odata inainte de a plana mai departe spre un loc indepartat, nestiut inca de noi." ]