joi, iulie 06, 2017

Jurnalul unui castel





M-am nascut la ora 13.00. Aveam sa aflu mai tarziu ca umbrele si culorile din jur erau cele de toamna, adica m-am nascut toamna, intr-o zi oarecare la ora unu. Momentul nasterii mele a fost punctat de orologiul din sala mare, care a batut odata… si am inceput sa fiu. Am fost inzestrat cu ziduri groase si crenelate, sali spatioase si scari nesfarsite care fac legatura intre etaje, platforme si ambrazuri. Sunt mult mai inalt decat orice constructie din apropiere si am observat ca langa mine isi invarte roata o mica moara de apa. Desi este mica, pare ca stie extreme de multe, asa ca seara cand se lasa linistea peste ziduri am sa incerc sa aflu cate ceva despre mine si lumea inconjuratoare…

Pe coridoare, in Sali si camerele de sus, se plimba o multime de oameni. Inteleg ca sunt un fel de mesteri, adica cei carora le datorez nasterea mea. Sunt pietrari si dulgheri mai ales. Retuseaza, finiseaza ultimele detalii. Ma gadila cu uneletele lor si ma amuza sa vad cat de suparat este domnul acela cu haina stacojie care ii cearta cand nu ii convine ceva. Mi-a atras atentia un pietrar tanar si robust, care sta mult pe ganduri pana sa loveasca in dalta. Incerca sa echilibreze o rama de geam frumos incrustata, cand a o tanara blonda si rosie in obraji i-a adus de mancare. S-au privit intr-un fel anume, apoi el a sarutat-o. Domnul cu haina rosie este vesnic agitat si incruntat. I-a aliniat in fata sa pe pivnicer si fiul acestuia, pe bucatar si pe micul valet care va degusta fiecare mancare si le-a tras o sapuneala strasnica. Nu am inteles de ce.
Cativa mesteri cu pantaloni bufanti si maneci scurte au ridicat in fiecare camera cate o casa mica de piatra in care sta focul. Casele astea au cate un coridor lung care ajunge pe acoperis si prin el trec valatuci de fum. Le spune “camine” si aici va arde focul iarna, cand inghetul pune stapanire pe dealurile din jur. Asa mi-a spus vecina mea moara, care si ea are unul din acesta inauntru.


A batut orologiul ora doua si toti au disparut. Tocmai cand ma obisnuisem cu fiecare! 
Au aparut insa din nou, cu alta costumatie. Seful mesterilor este un senior in armura dar la fel de incruntat, mesterii pietrari si dulgheri  au si ei armuri usoare, palarii cu pene, pivnicerul si bucatarul si-au schimbat hainele intre ei si fiecare se comporta de parca nu s-ar fi intalnit inainte. Ciudat.
Pietrarul voinic si vanjos este un tanar nobil preocupat de inscrisuri si hrisoave, iar pe taranca blonda cu obraji rosii nu am vazut-o inca…. Ah, iat-o la spalatoria castelului printre spalatorese. Nici ea nu il mai recunoaste pe iubitul pietrar. A aparut in schimb o doamna tanara si bruna foarte taioasa la vorba, cu privirea rece si fata aspra. Este sotia seniorului. Mi se pare frumoasa si asemanatoare mie: cand sta ganditoare langa zidul acoperit cu muschi dinspre miazanoapte, parca as avea o nestemata vie pe trup. Petrece mult timp in mica biblioteca cautand printre inscrisuri si ascultand cu atentie lamuririle fostului pietrar. Privire ei este asemeni apelor care invart roata morii cele mici si este asa, cumva trista. 

Se aduna des cu totii in sala mare si danseaza, in timp ce mesterii care faceau camine – acum imbracati in haine negre cu mansete din dantela, le canta la tot felul de instrumente muzicale.
A batut ora trei si toti au disparut. Din nou ma cuprinde tristetea… era atat de frumos, erau atat de plini de viata cu totii, era atata cantec si voie buna… Unde s-au dus?


Au reaparut. Dar din nou, si-au schimbat hainele! Seniorul cu armura si semne nobiliare a venit imbracat in catifea, purtand semnele casei de Austria, pivnicerul este bucatar , soata sa imbracata spalatoreasa iar cantaretii la instrumente musicale sunt imbracati in negustori si descarca marfuri in curte. Tanarul meu preocupat de hrisoave si scrisori este acum capitanul garzilor si se bate toata ziua in curtea mica cu alti soldati in care recunosc cu usurinta pe cativa dulgheri pe care i-am vazut acum doua ceasuri sculptand usi. Doamna cea frumoasa si trista a fost adusa intr-o zi cu mare alai, iar seniorul a primit-o cu mare alai. 
Vor face nunta, ceea ce ma nedumereste cumplit: pai nu au facut nunta acum un ceas? Doar s-au casatorit o data!. Eh, uite ca din nou se casatoresc si se poarta de parca nu s-ar cunoaste; el tot incruntat, ea tot trista si absenta.  Acum sunt mai multi soldati, au venit unii pe care nu i-am mai vazut si lucreaza toata lumea la intarirea zidurilor. Au carat o multime de unelte ciudate din fier inlauntrul meu; pe unele le-au urcat pe ziduri. Moara de apa mi-a explicat ca acestea sunt arme si ca foarte probabil se fac pregatiri de razboi. 

Intr-adevar, intr-o dimineatra au inceput sa bata clopotele si o multime nesfarsita de oameni imbracati cu tunici albe si albastre purtand palarii de otel, s-au apropiat de ziduri, iar portile mele s-au inchis cu zgomot pentru a nu-i lasa sa intre. In scurta vreme a inceput o lupta teribila intre cei de afara si cei dinlauntru. Mureau multi strapunsi de sageti si altii striviti de pietrele aruncate de pe ziduri, strapunsi de sulite si lanci. Ma durea cumplit atata moarte si prapad, iar daca as fi putut as fi pus sa bata orologiul si sa dispara totul… Batalia a durat o vreme si multi dintre cei pe care ii stiam vietuind intre zidurile mele au fost rapusi. Dar si mai multi dintre cei care au venit cu amenintare au murit atunci, umpland santurile de aparare cu trupurile lor. O tanara camerista in care am recunoscut-o usor pe iubita blonda a mesterului pietrar a iesit printr-o usita dosnica, a coborat in santul de aparare si acolo l-a gasit sub cateva trupuri sfartecate pe iubitul ei acum capitan al garzilor. I-a scos coiful si a inceput sa planga cu o durere nesfarsita pana cand orlogiul a batut ora patru, totul disparand  ca de obicei, lasandu-mi doar amintirile intunecate ale unui ceas de lupta si moarte…


Ceasul patru a venit cu multimi de osteni si tarani veseli, adunati si imbracati ca la sarbatoare. Multe chipuri noi, pe care nu le-am mai vazut au umplut curtile si zidurile. Au intrat alaiuri de calareti primiti cu flori, steaguri fluturande si sunet de trambite. Iata-l pe seniorul cel incruntat de data asta imbracat sfetnic si strecurandu-se pe langa noul castelan in hainele caruia il recunosc pe fostul capitan al garzilor. Oare de ce le place sa isi schimbe infatisarea? Parca ar juca alt rol si ciudat,de fiecare data il uita pe cel precedent… Au aparut si ostateci, luati in razboiul care s-a incheiat, insa in hainele lor ii recunosc pe unii dintre primii mesteri care au pasit aici si recunosc chiar profilul prelung al unui lup care acum cateva ceasuri dadea tarcoale zidurilor…
Ostatecii au fost aruncati in temnita iar lumea s-a pus pe petrecut. Dansuri, cantece, mancaruri alese si o multime de oaspeti din alte castele insirati la mese. Am recunoscut insemnele heraldice de pe steaguri cusute pe tunicile lor… 
In iatac, doamna bruna cu privire rece si frumoasa era vesela si radea zgomotos. Abia sosise la castel impreuna cu principele polon si facea cunostinta cu doamnele de la curte, printre care dragalasa doamna blonda acum sotia castelanului, care invata sa cante la clavecin... Mesteri noi mi-au mai ridicat un zid de aparare si un turn, au reparat sparturile, iar pe prizonierii de razboi i-au pus sa sape o fantana in schimbul libertatii lor… 
Cand sotia castelanului a dat nastere unui prunc, toata lumea s-a bucurat iar petrecerile au tinut zile si nopti. Doar doamna cea frumoasa si rece s-a innegurat. Aveam sa aflu cate ceva din intrigile care o aduseserea la curte si intentiile ei de a pune mana pe domeniile castelanului. Dar toate astea incepeau sa ma oboseasca. Ce rost aveau toate intrigile, luptele, pasiunile, cand la fiecare bataie de orologiu sceneta se schimba si aceleasi fiinte cu altfel de haine si roluri, reincepeau jocul? Prizonierii au ajuns la apa si s-au infatisat castelanului spre a primi libertatea promise. Sfetnicul insa l-a sfatuit sa nu o faca, intrucat cei trei cunosteau prea bine tainele mele pentru a-i lasa liberi. Daca se vor intoarce aratandu-le si celorlalti cum sa patrunda inlauntru? Nu aveau ce sa le arate, stiam asta, zidurile fiind prea bine pazite. Dar castelanul l-a crezut si i-a retrimis in temnita. Am incercat sa le alin suferintele ascultandu-le plansul si strigatele de disperare, pana cand strigatele au incetat si suferinta lor s-a curmat. 

Blestemul pe care l-au aruncat asupra castelului a functionat insa, pentru ca la scurta vreme m-am trezit cu acoperisurile in flacari. Traznise undeva in donjonul de la rasarit si acum focul mistuia grinzile acoperisului si plafoanele salilor. Pietrele mi se inroseau de caldura, apoi crapau de la apa aruncata. In cele din urma ploaia a stins valvataia si odata cu aceasta s-a lasat linistea peste ruinele fumegande. Doar orologiul impasibil a batut ora cinci. Apoi sase, sapte, opt. Nimeni nu a mai aparut intre zidurile mele in afara unor bufnite in cautare de soareci. Rozatoarele au invadat hambarele si cuhniile, iar liliecii s-au adapostit printre grinzile arse. Mai schimbam cate o vorba cu moara de apa, pana cand i s-a rupt roata, dar nimeni nu nu a mai fost acolo sa o inlocuiasca. Si tacerea a devenit stapana. 

Cand orologiul a batut ora noua, cativa oameni au patruns in incinta. L-am recunoscut pe sfetnicul devenit architect, pe bucatarul devenit maistru constructor si pe pivnicerul ajuns consilier bancar. Au facut unele schite, fotografii si au plecat. Nu s-a mai intamplat nimic apoi pana cand orologiul a batut ora zece si curtea s-a umplut din nou de oameni, ca altadata… Descarcau materiale de constructie, masini cum nu mai vazusem si s-au apucat de lucru. Refaceau ziduri, bolti, tavane.
I-am recunoscut pe fostii pietrari si dulgheri chiar daca acum purtau salopete si se mirau necontenit de grosimea zidurilor si maiestria boltilor. Imi venea sa strig: chiar nu va mai aduceti aminte? Voi le-ati ridicat! Tu, ala pistruiat ai incasat o palma cand ai ciobit arcada pe care acum incerci sa o refaci, iar tu, chiar tu ai venit cu ideea de sustinere a iatacului doamnelor pe arcade de piatra incastrate in zid. Nu va mai amintiti? Offf… Nu isi mai aminteau nimic. Nici intrigile la care au fost martori, nici turnirurile, nici luptele… Doar eu imi amintesc totul.


Si iarasi a batut orologiul ora unsprezece, curtea s-a golit de mesteri si au inceput sa apara castelanul, sfetnicul, soata acestuia blonda si imbujorata cum o stiam, de data aceasta pentru a prelua lucrarea finalizata, in numele autoritatii locale. Vorbeau despre mine numindu-ma "obiectiv turistic". Au urmat o puzderie de copiii si tineri veniti sa ma vada si printre ei i-am recunoscut atat pe soldatii care mi-au aparat zidurile candva cat si  pe cei care le-au asediat. Faceau la fel de multa galagie ca si atunci. Grupul de elevi era condus  de o doamna bruneta, frumoasa cu aceiasi privire rece si aceiasi tinuta distinsa. Oameni, oameni. Cum puteti voi retrai acelasi lucru intr-un mod atat de diferit, iar si iar? Cum puteti uita totul si sa o luati de la inceput? Cum puteti ramane copii vesnic? …  

Pe zidul de la rasarit, fostul castelan si mai inainte capitan al garzilor in present muzeograf, intrase in vorba cu doamna cea bruneta si frumoasa. Copiii se indepartasera, iar ei povesteau nimicuri despre franturi de inscriptii si blazoane. Cand s-au imbratisat, am inteles setea si dorul cu care au trait si au reinceput sa traiasca iar si iar. Cum de nu observasem nimic pana atunci? In acest timp, doamna cea blonda avea o discutie aprinsa cu cei catia consilieri de la primarie intr-o incapere inchisa publicului larg. Le arunca in fata reprosuri vechi, razvratindu-se fata de noii stapani. Era chiar frumoasa asa inflacarata si cu ochii stralucitori. Au incercat sa o intimideze, dar nu au reusit. A ramas in mijlocul salii, ei au iesit cu coada intre picioare. Apoi a zambit si a iesit lasand  pe masa un bilet pe care era scris DEMISIE. Un fel de bilet de adio, cred.  

Era ceasul doisprezece. Orologiul insa nu a mai batut. Am inteles ca nu ii voi mai revedea niciodata pe castelan, pe doamna cea bruna si frumoasa si nici pe doamna blonda. Ei nu mai aveau nevoie de mine. Se maturizasera, crescusera suficient pentru a nu mai cauta un rost intre zidurile mele. Este timpul sa ma aplec asupra intrebarilor la care nu am gasit raspuns pana acum. Cum ar fi, orologiul. Cine il trage? Cine ii tine mecanismul in stare de functionare de atata timp? Atat as mai vrea sa stiu inainte de a ma transforma intr-un muzeu. Daca ar fi linga mine vechea moara de apa…Oamenii vor sa construiasca o alta noua langa ziduri dupa vechile schite si planuri. Mi-a dor de ea. A fost o tovarasa inteleapta. In sala cavalerilor, orologiul parca doarme. De ce nu a mai batut? ... Ce liniste s-a lasat, cat vesnicia…



Niciun comentariu: