miercuri, iunie 22, 2016

Testament

Un popor nu moare cand se savarsesc crime impotriva sa. El moare cand isi reneaga spiritul.
Am auzit de nenumarate ori persoane din media sau din mediul academic infierand esenta, structura intima a poporului roman sub eticheta de “mioritic”. De la “atitudine mioritica” la “gandire mioritica”, tot ce are mai rau, mai bolnav si mai viciat in structura sa poporul roman, pare a fi caracterul sau mioritic.

Nu stiu cand sau cum ne-am indepartat atat de mult de intelegerea unei experiente spiritual- ancestrale transmisa de-a lungul veacurilor, dar este evident ca am facut-o. Am scris aceste randuri pentru toti aceia care inca nu au renuntat la luciditatea intelegerii si carora le spun ca “Miorita” este contributia majora a poporului din spatiul carpato-danubiano-pontic la cartea spiritualitatii lumii.
Sa ne reamintim versurile:










Mioriţa (Vasile Alecsandri)

Pe-un picior de plai,
Pe-o gură de rai,
Iată vin în cale,
Se cobor la vale,
Trei turme de miei,
Cu trei ciobănei.
Unu-i moldovan,
Unu-i ungurean
Şi unu-i vrâncean.
Iar cel ungurean
Şi cu ce-l vrâncean,
Mări, se vorbiră,
Ei se sfătuiră
Pe l-apus de soare
Ca să mi-l omoare
Pe cel moldovan,
Că-i mai ortoman
Ş-are oi mai multe,
Mândre şi cornute,
Şi cai învăţaţi,
Şi câni mai bărbaţi,

Multi sunt nemultumiti de pasivitatea, lipsa de actiune a ciobanului care nu se pregateste de lupta. Sunt dezamagiti. Ar vrea ca el, ciobanasul sa lupte. “Miorita” insa, nu este despre lupta. De ce nu scrie in “miorita” ceva despre cum se lupta ciobanul cu cei care vor sa il omoare? Pentru ca “Miorita” nu este despre lupta. Uneori si o lupta poate fi spirituala. Dar spiritualitatea nu presupune implicit lupta. In preajma unei lupte se construiesc povesti de dragoste, se despart drumuri, se reconstruiesc destine. Dupa construirea imaginii eroului de catre studiourile cinematografice, una violenta, razbunatoare, pasivitatea si lipsa unei reactii violente devin cumva rusinoase. Te transforma pe tine, purtatorul acestei mosteniri spirituale intr-un fel de anti-erou, de codas al clasei.

Dar cea mioriţă,
Cu lână plăviţă,
De trei zile-ncoace
Gura nu-i mai tace,
Iarba nu-i mai place.
- Mioriţă laie,
Laie bucălaie,
De trei zile-ncoace
Gura nu-ţi mai tace!
Ori iarba nu-ţi place,
Ori eşti bolnăvioară,
Drăguţă mioară?

Miorita nu este despre violenta, nu este despre reactivitatea omului in fata unei amenintari. Este mult mai profunda de atat. Este despre transcendere. Despre pasul catre un alt nivel de constiinta, mai inalt. Este despre evolutia omului in planul constiintei. Si depasirea reactiei, depasirea centrarii pe furie, ura, se face atat de simplu: “si de-o fi sa mor…”.
Cand un trimis al regelui Filip al Macedoniei i-a amenintat pe spartani ca daca vor cuceri cetatea ii vor ucide pe toti iar femeile vor fi duse in robie, spartanii au raspuns prin gura regelui lor: “daca!”. Ciobanul pune intregul sau testament sub semnul intrebarii: “si de-o fi sa mor”. Nu este sigur! Ei au planuit, dar viitorul este necunoscut. Poate ca va fi ucis, poate ca nu. Omul constient nu are de ce sa fie cuprins de teama. Anxietatea tine de cei care traiesc in viitor. De cei care rateaza momentul, proectandu-si temerile in viitor. Ciobanul este insa prezent. El traieste aici si acum. Nu ignora posibilitatea de a fi ucis, dar nici nu ii confera unei posibilitati, forta certitudinii. “Si de-o fi…”. El traieste in prezent si tocmai de aceea nu ignora ceea ce ii spune miorita. Discutia lor este discutia dintre maestru si discipol. 

Drăguţule bace,
Dă-ţi oile-ncoace,
La negru zăvoi,
Că-i iarbă de noi
Şi umbră de voi.
Stăpâne, stăpâne,
Îţi cheamă ş-un câine,
Cel mai bărbătesc
Şi cel mai frăţesc,
Că l-apus de soare
Vreau să mi te-omoare
Baciul ungurean
Şi cu cel vrâncean!
- Oiţă bârsană,
De eşti năzdrăvană,
şi de-a fi să mor
în câmp de mohor,
Să spui lui vrâncean
Şi lui ungurean
Ca să mă îngroape
Aice, pe-aproape,
În strunga de oi,
Să fiu tot cu voi;
În dosul stânii
Să-mi aud cânii.

Mioara vine cu planuri, cu strategii. Ea isi face griji. Maestrul nu se impacienteaza, insa. Increderea lui in existenta este totala. Doar un om cu o totala incredere in existenta nu se teme de moarte. Si el nu se teme, de aceea poate pasi atat de usor peste aceasta posibilitate: “si de-o fi sa mor”. Si merge mai departe, in compasiunea si grija fata de cei din jurul sau. Ciobanul este preocupat de felul in care vor trai cei dragi in absenta sa. Compasiunea sa este fantastica. El nu este speriat, nu ii este frica. Dar ceilalti, fara el, s-ar putea pierde. Lor le va fi greu, pentru ca sunt doar niste ucenici. Si el ii iubeste. Stie ca va muri. Poate nu astazi, poate nu maine, poate nu la apus de soare. Dar el va muri intr-o zi. Testamentul sau este pentru atunci. Planul celor trei s-ar putea sa esueze, dar acest plan i-a adus in fata ochilor certitudinea disparitiei sale intr-o bunazi. “Si de-o fi sa mor”. Intr-o zi va muri. Si isi doreste ca atunci cand se va intampla, cei dragi sa nu sufere, sa-si continue drumul firesc, asa cum faci cand cel de langa tine pleaca, dar nu moare. Ei nu inteleg moartea, el o intelege. Este totuna daca cel drag pleaca sau moare. El nu va mai fi langa tine. Dar pentru discipolii sai, pentru ei, nu este acelasi lucru. Ei inca nu au ajuns la ultima intelegere, iar daca ar sti ca el “doar” pleaca, le-ar fi mai usor.

Iar la cap să-mi pui
Fluieraş de fag,
Mult zice cu drag;
Fluieraş de os,
Mult zice duios;
Fluieraş de soc,
Mult zice cu foc!
Vântul, când a bate,
Prin ele-a răzbate
Ş-oile s-or strânge,
Pe mine m-or plânge
Cu lacrimi de sânge!
Iar tu de omor
Să nu le spui lor.
Să le spui curat
Că m-am însurat

Iar durerea trebuie plansa. Nimeni nu isi poate continua drumul fara sa-si planga pierderile, fara sa-si traiasca durerea. Despartirea doare: “pe mine m-or plange cu lacrimi de sange”.
“Iar tu de omor sa nu le spui lor”.  Pentru ca ar durea mult mai mult. Inutil de mult. Moartea poate fi inteleasa doar de cel care o experimenteaza. Pentru ceialti ea este teribila, infricosatoare. Iar el isi iubeste cainii, oile, caii. “Iar tu de omor sa nu le spui lor”.
Totusi, este neobisnuit din partea unui maestru sa-i ceara discipolului sa minta: “Sa le spui curat ca m-am insurat”. Cum sa spui “curat” un neadevar? Ciobanul insa, nu ii cere sa minta. El ii explica doar: moartea este o contopire. O insuratoare. Casatoria este o unire, in urma careia doi oameni devin unul. Moartea poate fi privita ca o renuntare la a mai fi unul singur si a continua in doi. Pentru ca este vorba despre continuitate aici:   

Ca să mă îngroape
Aice, pe-aproape,
În strunga de oi,
Să fiu tot cu voi;
În dosul stânii
Să-mi aud cânii.

El stie ca va continua sa fie. Altfel, parte din ceva mai inalt, din ceva cosmic. Dar cum sa o spuna? “Sa le spui curat/ Ca m-am insurat”. Nu este nimic fals aici. Nu este o minciuna. El se contopeste, nu dispare. Va continua sa fie, desi nu il vor vedea. Nunta lui este fantastica, este deosebita. Participa intreaga lume:

Soarele şi luna
Mi-au ţinut cununa.
Brazi şi paltinaşi
I-am avut nuntaşi,
Preoţi, munţii mari,
Paseri, lăutari,
Păserele mii,
Şi stele făclii!
Pentru ca asta este moartea, o contopire cu intregul. Universul nu poate lipsi de la o astfel de nunta. El este insasi nunta. Dimensiunile cosmice ale nuntii, nu sunt spuse ca o fabulatie inutila. Le sugereaza discipolilor dimensiunile transformarii sale; nu, el nu moare, el se transforma. Intr-o participare totala, a intregii lumi. Si nu poate spune tuturor asta, doar celor care i-au fost discipoli. Mamei lui, nu poate sa-i spuna totul.

Iar la cea măicuţă
Să nu spui, drăguţă,
Că la nunta mea
A căzut o stea,
C-am avut nuntaşi
Brazi şi paltinaşi,
Preoţi, munţii mari,
Paseri, lăutari,
Păserele mii,
Şi stele făclii!
 Este greu sa iti protejezi mama. Ea simte, citeste printre cuvinte. Nu poate sa-i redea mamei dimensiunea cosmica a transformarii sale. Dar nu o minte, spunandu-i si ei “curat ca m-am insurat/ Cu-o fata de crai/ Pe-o gura de rai”, dar este suficient atat. Elementele cosmice ale nuntii sunt inutile. Sunt doar o subliniere a despartirii. Sunt doar o creionare a dimensiunii cosmice a transformarii. Adica a mortii. Mamei ii este suficient sa stie ca s-a insurat, va intelege. Mama nu are nevoie de descrierea procesului. Sugerarea mortii sale este suficienta. Descrierile de orice fel sunt mult prea dureroase.

Maestrul cioban si-a lasat testamentul. Poate nu astazi, poate nu maine, dar candva va fi inteles. Moartea este o certitudine, dar atentia nu trebuie centrata pe moarte. El stie ca moartea ne sperie. “si de-o fi sa mor”… ne lasa noua, un “daca”. Pentru ca si pe noi incearca sa ne protejeze. Pe noi cei care am devenit legatarii testamentului, care nu este sigur ca vom muri, dar daca...  Un testament pe care multi il detesta sau il critica, pentru ca nu au curajul sa si-l asume. Nu este doar testamentul ciobanului. Este o profetie in acelasi timp si o descriere a trecerii noastre. Miorita insa, si-a facut datoria ducandu-i testamentul mai departe. Pana la capat.      

Niciun comentariu: