Un gand pentru maine

L-am vazut acum cateva zile pe Radu Tudor in cadrul unei emisiuni la Antena 3, invitat al Danei Grecu. Isi marturisea indignarea si incapacitatea de intelegere in fata fenomenului "cozilor", respectiv fata de imbranceala si calcarea in picioare pe care tot mai multi dintre romani o practica fie pentru tigai, fie pentru mancare dar, in general pentru nimicuri. Radu Tudor era revoltat de "lipsa de demnitate", a tuturor acelora care accepta sa se calce in picioare pentru un os aruncat de chiar cei pe care ii detesta...

Personal subscriu observatiei ca avem de-a face cu pierderea oricarei farame de demnitate, si aceasta postare incearca sa clarifice intr-un fel despre ce pierdere anume ar fi vorba...

Eu nu am invatat la scoala ce inseamna demnitatea si nu cred ca se preda in vreo facultate sau liceu o singura ora legata de continutul acestui termen.

Practic, despre demnitate se vorbeste ca despre un dela sine inteles, desi tine exclusiv de educatie: demnitatea nu este innascuta! Cu demnitatea nu te nasti in sange, cum nu te nasti cu respectul sau consideratia. Demnitatea se invata si ... mai ales se experimenteaza!

In procesul de educare si invatare a noastra in spiritul ideii de demnitate, exersarea acesteia este chiar mai importanta decat definirea teoretica. Intrebarea mea ar fi unde si cand si-au exersat romanii capacitatea de a fi demni? Unde si cand si-au exersat romanii acest mod de a privi viata si de a-i raspunde? si spun romanii pentru ca ceilalti ma intereseaza prea putin.

In perioda comunista in care se tacea de frica "tovarasilor cu ochi albastri", nu cred! In perioada post decembrista in care nesiguranta sociala a devenit din ce in ce mai mare, nu aveau cum! Si atunci, cum ramane cu ... demnitatea?

Cati dintre noi au exerciciul lui a spune "nu" chiar daca aceasta se va solda cu desfacerea contractului de munca?

Cati dintre noi au exercitiul de a spune "da" asumandu-si esecul si reusita deopotriva?

Cati dintre noi au exercitiul respectului fata de ei insisi chiar daca boala, mizeria, saracia le arata dispretul unei lumi intregi?

S-a cultivat "curat constitutional" dispretul fata de lege si nerespectarea legii.

Violenta stradala si agresivitatea inconjuratoare au devenit legile nescrise ale ultimilor ani.

Avem libertatea de exprimare dar ne temem sa iesim pe strada in anumite locuri, dupa anumite ore. Avem libertate de exprimare dar nimeni nu ne apara de consecintele ei, mai exact de reactiile celorlalti fata de aceasta libertate.

Ni s-a aratat ca suntem nefolositori prin somaj si pensionari fortate, prin salarii de mizerie si afirmatii stupefiante care marcau si acopereau cinic disperarea celor care emigrau, sub privilegiul de a pleca unde ne este mai bine...

S-au scris multe tone de maculatura care infiereaza istoria si sub pretextul demitizarii ei, incearca sa reduca esenta nationala la ...nimic!

S-a creat un trend general in care valoarea suprema sunt banii, pozitia suprema este a celui smecher iar femeia de succes este curva, pardon, tarfa profitoare!

Limba romana a fost transformata in jargon, jargonul s-a umplut de colaje anglo-saxone si in final cuvintele si-au pierdut esenta si sensul; civilizatia a devenit sinonima cu smart-phone-ul iar cultura sinonima cu "goagal".

Biserica a transformat religia in ritualuri de frecat portofelul de racla cu moaste si buluceala la sarmale...

Unde si cand ne-am exersat noi demnitatea? Cand si unde am dobandit experienta demnitatii sau cand si unde a fost demnitatea o lectie si o virtute general acceptata?

Cat despre definitia demnitatii, daca ea nu s-a desprins din ceea ce am scris mai sus, nu vad de ce as insista ...