Religiile sunt ca oamenii: se nasc si mor. Si tot ca oamenii sau ca spiritul lor, se
“reincarneaza” intr-o noua religie. Orice religie contine un panteon de
zeitati, invatatura, dogma si un administrator al dogmei.
Panteonul de zeitati
difera aparent de la o religie la alta dar totodata aceste zeitati sunt
descrise atat de asemanator incat idea ca sunt aceleasi in toate marile religii
ale lumii nu pare deloc fantezista.
Calatorind pe blogul “Secretele Zeilor” veti gasi detaliile fascinante
ale unei cercetari stiintifice minutioase asupra arborelui genealogic al
zeilor, asupra numelor purtate de acestia si al rolului pe care l-au avut in
diverse culturi. Veti fi provocati la o calatorie fantastica, cu un ghid
remarcabil…
Invatatura religioasa este un alt element indispensabil unei
religii. Cine ne invata? Zeii. In crestinism sau islamism, zeii si-au
transferat atributele divine unor oameni cu calitati exceptionale: profeti,
apostoli, etc. lasand invataturile pe seama lor. In crestinism se observa cel
mai bine imbinarea dintre vechea paradigma si noua paradigma: Iisus este
invatatorul care nu este chiar zeu (Dumnezeu) dar nu este nici chiar om.
Invataturile ne indruma, ne povatuiesc, ne invata despre ce este esential si
necesar noua, despre ce si cum avem de facut pentru a ajunge la acel esential.
Dogma reprezinta setul de reguli, perceptele si normele care
trebuie respectate in abordarea drumului religios. Drumul nu poate fi abordat
oricum. Chiar si o drumetie pe munte beneficiaza de reguli stricte si cu atat
mai mult religia care este un drum spre varful celui mai inalt munte . La fel
ca si regulile muntelui, dogma ar trebui sa ne ocroteasca. Nu o face insa.
Administratorul
dogmei este biserica, in persoana
preotilor. Acesta este rolul lor: sa administreze dogma, sa o remodeleze de
cate ori este nevoie si sa adauge cartilor religioase experientele celor care
au pasit pe drumul religios in cautarea lui Dumnezeu.
Ce este religia? Religia nu este altceva decat explicarea drumului,
a caii spre divinitate. Drumul spre a fi parte din intreg, drumul spre
implinire. Ce poate fi mai frumos si mai
seducator decat un astfel de demers de transcendere a conditiei innascute spre
binele si frumosul absolut?... Nimic. Nimic nu ar putea umbri stralucirea
drumului decat alegerea unui drum gresit. Iar preotii au facut tot posibilul
pentru a ne indruma pe un drum gresit. Chiar si atunci cand profetii au murit
in sustinerea unui adevar, acest adevar a fost rapid denaturat si acoperit de
falsitate, pentru a putea fi livrat maselor in scopul dominarii si manipularii
lor. Religia este descrierea drumului (sau drumurilor, fiind atatea religii) pe
care omul experimenteaza spiritualitatea. Sau religiozitatea. Sau Fiinta. In
mod firesc, termenii de autenticitate, manifestare a sinelui, constiinta,
iluminare ar trebui sa ii intalnim in scrierile religioase. Cum ar putea fi
drumul omului spre un nou nivel de constiinta lipsit de aceste elemente
descriptive? Cum poate fi descrisa experienta religioasa in lipsa constiintei,
sinelui, cresterii interioare?
Religia este descrierea unui drum. In crestinism vorbim
despre transcenderea conditiei umane spre sfintenie. In budism se vorbeste
despre transcenderea conditiei umane spre iluminare. Este vorba despre
transcendere, despre transformare.
In istoria omenirii au existat perioade in care s-a trait
relative bine, necesitatile biologice fiind satisfacute. Perioade care au urmat
dezvoltarii tehnologiei, artei, stiintei filosofiei. Perioade in care oamenii
au devenit plictisiti, satui si totusi infometati de ceva ce nu puteau gasi oricat ar
fi cautat: sensul existentei. Aceste perioade au premers aparitia noilor
religii, pentru ca un nou curent religios poate oferi promisiunea descoperirii
sensului existential, a ceea e nu a fost gasit in precedentul demers religios.
Disprerarea cautarii
sensului i-a facut pe oameni capabili de eforturi fantastice, pentru ca este un
efort fantastic acela de a schimba o religie, de a adopta ceva nou, complet
diferit. Chiar daca artizanii tezelor si doctrinelor religioase au incercat sa
profite de pe urma setei oamenilor de sens, efortul nu a fost al lor, al
producatorilor de texte si doctrine. Efortul schimbarii a apartinut celor care
cautau, celor “flamanzi si insetati” de sens.
Daca avem hrana si apa, daca avem un adapost deasupra
capului, daca avem o buna relationare cu cei din jurul nostru, ramane in
continuare intrebarea: si acum, incotro? Imposibilitatea limitarii umane in satisfacerea
necesitatilor a provocat demersul religios, adica acea calatorie magica spre un
alt fel de a fi in care intrebarile sa-si afle raspuns, sentimentele sa-si afle
implinirea iar cautatorul, odihna.
Experientele religioase ale fiecarui calator care a pornit pe
acest drum, ar fi fost firesc sa le intalnim in cartile sfinte, oricare ar fi
ele. Vom gasi insa franturi de adevar inchise in pilde, inconjurate de o
istorie care se autocontrazice in incercarea de a bloca si deturna directia
acestor adevaruri catre marele adevar si aceasta se intampla pentru ca din cele
mai vechi timpuri administratorii dogmei, preotii, au incercat blocarea adevarului si a transformarilor pe care acesta le-ar
fi adus.
Ca si administrator
de dogma, preotul este in pozitia de prim supus al divinitatii, cel care ii
indruma pe ceilalti in practicarea drumului religios. Din aceasta pozitie orice
experienta religioasa a celor porniti pe drum, ii va submina autoritatea. Daca
un om il va intalni pe Dumnezeu sub forma unei flori si va vorbi despre asta,
preotul ar trebui sa taca si sa-l asculte. Astfel isi paraseste pozitia de
invatator pentru cea de invatacel. Dar preotii sunt oameni, si oamenii gandesc
in termeni de sus – jos, bun – frumos, superior – inferior. Cum ar putea sa-si
paraseasca pozitia superioara in favoarea uneia inferioare?
Experienta religioasa nu poate fi impartasita decat de cel
ce experimenteaza, de catre credinciosul – calator pornit la drum. Si atat de
multi oameni au pornit in calatorie! Desigur, sunt mult mai putini decat cei
care se declara dreptcredinciosi sau adepti ai unei religii, dar totusi sunt
atat de multi… Si ei nu vorbesc! Daca au vorbit, adevarul spus a fost acoperit
de interpretari si nu o data au platit cu viata indrazneala de a destainui
tainele experimentarii Fiintei. Pentru ca Dumnezeu, divinitatea, Fiinta sau
adevarul, se poate experimenta, se poate trai de catre fiecare, indiferent de
numele drumului pe care a pornit, indiferent daca drumul pe care a pornit este
considerat oficial o religie, stiinta sau inca nu a fost numit . Ce daca nu a fost numit in vreun fel? Cineva
trebuia sa inceapa astazi ceea ce va purta un nume abia maine.
Preotii au facut totul pentru sugrumarea experimentarii
devenind astfel cei mai nereligiosi oameni cu putinta. In iudaism sau in hinduism
au aparut la un moment dat oameni care au vorbit despre zadarnicia cautarii si
gasirii lui Dumnezeu. Despre zadarnicia rugaciunii ca insiruire de cuvinte,
despre imposibilitatea gasirii divinitatii. In acelasi timp au vorbit despre
posibilitatea de a fi gasiti de divinitate.
Omul nu poate urca la Dumnezeu, oricat de nobil i-ar parea
efortul. Dumnezeu insa, va cobora la el. In cea mai saraca si uitata coliba, in
cel mai tacut si intunecat moment, Dumnezeu coboara sa-l intalneasca pe om. Buddha
nici nu vorbeste despre Dumnezeu! Ce sens ar avea sa te legi de un nume, sa te
astepti sa intalnesti un fel de fiinta? Atunci cand nu te mai astepti la nimic,
cand tu nu mai esti, Fiinta se intampla. Unii spun ca Dumnezeu coboara in om,
altii ca divinitatea se manifesta in om, dar toate astea inseamna acelasi
lucru: experimentarea divinitatii, experimentarea Fiintei, a totalitatii, a lui
Dumnezeu. Si nu oricum ci cel care experimenteaza se lasa experimentat…
In fata acestei experimentari nu mai exista invatator
exterior. Preotul nu-si mai are sensul decat in sensul
administratorului-cronicar care ia aminte si lasa marturie scrisa mai departe.
Invatatorul devine interior. Maestrul exterior tace, maestrul interior incepe
sa vorbeasca.
Chiar si in drumul religios pe care il alegem initial, cel
care ne invata nu poate fi decat cel care a experimentat deja. “A face ceea ce
spune popa si nu ce face popa” este o mare scalambaiala smecheroasa, dar asta nu
ne poate impiedica sa vedem sa vedem caracterul ei duplicitar. Daca sunt un om pornit pe un
drum religios, de ce as asculta un om care nu experimenteaza drumul, sa-mi
vorbeasca despre calatorie???
De unde stii tu cum este cu starea de vapori, tu care nu ai
pus ibricul cu apa pe foc niciodata? Este un nonsens, dar unul care apara
pozitia de invatator/profet pe care preotii si-o aroga. Nu, ei sunt doar nistre
administratori care ar putea sa experimenteze la randul lor, dar experimentarea
nu deriva automat din functia administrativa si de fapt, nu deriva automat din
nimic. Ea poate fi o alegere sau nu si nu intamplator a aparut viata monahala:
experimentarea nu iti lasa loc si pentru administrarea a ceea ce experimentezi.
Nu poti sa tragi in poarta si tot tu sa aperi golul. A vorbi regulat despre
experienta este chiar antidotul experientei pentru ca ceea ce experimentam este
dincolo de cuvinte atunci cand experienta este autentica si nu prefacatorie.
Pasul inapoi, reflectivitatea si contemplarea impun solitudinea. Singuratatea
insa nu le presupune implicit. Pentru a gasi esenta, uneori este nevoie sa te
retragi din lume, ceea ce nu inseamna ca retragandu-te o vei gasi. Nu exista un
determinism biunivoc intre cele doua, asa cum nu exista o reteta aplicabila in
ceea ce priveste cresterea spirituala. Cresterea este ceva natural si nu o poti
forta. “Nu poti forta un boboc sa infloreasca” spun orientalii. Dar il poti
ocroti.
Drumul religios sau religiozitatea, sau spiritualitatea, sau
experimentarea Fiintei… De la un capat la altul, unii vad omul care il
parcurge. De la un capat la altul este divinitatea care il intampina. Uneori,
cei doi se intalnesc si isi surad unul
altuia, iar misticii ne spun ca aceasta se poate intampla oriunde si oricand,
chiar si de la un capat la altul al fiecarei secunde…
