Daca fiecare poveste are un inceput de ce nu ar avea fiecare
inceput o poveste?
Citeam intr-una dintre cartile scrise in anturajul lui Osho o
anecdota: Un taran il vede pe Iisus alergand pe un camp privind din cand in
cand peste umar. “De cine fugi, invatatorule?”. Acesta ii raspunde grabit: “Ma
urmareste un prost!”. “Pai de ce nu il vindeci de prostia lui?” mai intreaba
taranul; iar Iisus ii raspunde fara a se opri din fuga: “pentru ca un prost nu
crede…”.
Cu un vag sentiment de relevare a unei realitati
descriptive, am incercat sa clarific termenul de “prostie” in cadrul unui grup
de formare in psihoterapie. Mi s-a spus atunci ca “noi nu facem judecati de
valoare”. Astazi incerc sa-mi raspund prin observarea experientelor personale, nu neaparat marcate de obiectivitate, dar indiscutabil directe – cat si prin
raportarea la exemplele oferite de clasici…
Ion Creanga bate la poarta prostiei omenesti cu suficient
umor pentru a o intredeschide si a arunca o privire inauntru. Dar oare sunt cei
trei care baga soarele in casa cu oala, care arunca nucile in pod cu furca sau
trag vaca in podul surii pentru a-i da
fan, sunt ei niste prosti? Putin probabil, intrucat dupa stradanii repetate neincununate
de vreun rezultat notabil, ajung sa il asculte pe calatorul care le ofera
sfatul sau. Sfatul acestuia, urmat de punerea in practica, duce la rezultatele
mult asteptate: soarele intra singur dupa ce peretele este gaurit, nucile sunt
duse in pod cu oala, iar fanul este aruncat la vaca si nu invers! Oamenii ii
multumesc, iar calatorul decide sa se intoarca acasa la ai lui.
Sunt aceste exemple altceva decat monumente de ignoranta?
Cred ca nu. Oamenii si-au ignorat propriile experiente, dar au fost deschisi
sfatului altuia, doar-doar vor ajunge la un rezultat! De multe ori ignoram
evidenta, ne ignoram unul pe celalalt, ne ignoram pe noi insine. Intr-o lume pe
care nu o mai percepem ca fiind a noastra, unde nu ne mai simtim acasa, inoranta poate
fi un semn de boala, dar de prostie in nici un caz!
Intalnim in fiecare zi persoane neinstruite, cu o cultura
superficiala, intalnim credulitatea, naivitatea, precaritatea educatiei,
disfunctii ale perceptiei si, in egala masura, smecheria, stagnarea in clisee,
obedienta comoditatii sau comoditatea obedientei... Dar suntem oare
indreptatiti sa-l numim “prost” pe detinatorul si intaiul beneficiar al
sus-numitelor “calitati”?
Reintorcandu-ma la anecdota cu Iisus, sesizez o contradictie
experientiala: “prostul nu crede”. Nu am intalnit persoane care sa nu creada in
nimic, dar prosti am intalnit o gramada! Atunci, in ce cred prostii? Fiecare
dintre noi crede in ceva: stiinta, religie, invataturi, teze filosofice etc.
“A crede” este un act cognitiv si de fiecare data cand am fost contrazis, am
observat ca se face confuzie cu termenul de “incredere”. Credinta este o
concluzie. Increderea este un sentiment care se apreciaza in functie de profunzimea sa.
Credinta, pentru a se
construi, are nevoie de argumente, explicatii si acceptare, toate cu scopul de
a sili mintea noastra intrebatoare sa depuna armele. Abia atunci cand
intelectul a depus armele – sperantele,
espectantele si acceptarea luand locul speculatiilor - ajungem sa credem. Desi
este o functie aparent exclusiv cognitiva, “credinta” a fost mult ridicata in
slavi de biserica, amestecandu-se sau suprapunandu-se in multe situatii cu
“increderea”, pe care a diluat-o, imprumutandu-i insa forta.
Elementul de finete care imbogateste aceasta
functie/trasatura psihica numita credinta este acceptarea. Se cunosc multiple
cazuri de fanatism, de impingere a credintei pana la certitudinea realitatii,
care in opinia detinatorilor ei trebuie impusa si celorlalti… Acceptarea a fost inlocuita de convingere, iar
fenomenul credintei a devenit pura cognitie. Acceptarea confera conceptului de
credinta dinamism, miscare, curgere. Acceptarea permite intalnirea noastra cu
noul, necunoscutul si astfel nasterea unui nou sir de intrebari, raspunsuri,
speculatii si concluzii, pana la instalarea unei directii de consens. Nu totul
este acceptat, nu totul este inteles. Deci credem…
“A fi convins” este un element indispensabil pentru orice
fanatic. Va plac insistentele diversilor propovaduitori care va bat la usa cu o
Biblie sau o revista de profil in mana si nu mai puteti scapa de ei? Ei incearca sa va convinga! Nu va place? Daca
veti ajunge sa fiti convinsi de ceva, va veti comporta la fel! Nu veti mai
crede, nu veti mai cauta,… veti sti! Cu cat esti convins de mai multe lucruri,
vei stii mai multe lucruri. Pentru multi, astfel de persoane vor parea erudite,
debordand de intelectualitate: cei mai multi sunt doar fanatici imbracati in
sobrietatea onorabilitatiilor de conjunctura.
Exista o expresie populara: “unde-i scoala multa este si
prostie multa”, cu variantele: “unde-i minte multa e si prostie multa” sau
“unde-i carte, si prostie”. Desigur, daca scoala ar fi un ghid inspre cunoastere si nu
un dresor al cunoasterii, lucrurile ar sta cu totul altfel…
Gasesc o legatura de substanta intre a sti si prostie:
intr-adevar, cu cat stii mai multe lucruri, cu cat ai mai multe convingeri, cu
atat mai mult la depasirea limitelor de siguranta pe care ti le dau acestea, va
ramane vizibil doar golul, incapacitatea de prelucrare a noului, rigiditatea.
Pentru ca prostul este rigid. El stie, nu cunoaste. El stie,
nu crede. Nu poti sa-l scoti din ale lui, nu accepta argumente si nici nu il
intereseaza explicatiile tale. El stie. Tu nu stii!!!
Un proverb chinezesc spune: “Cine nu stie ca nu stie, este
un prost, ignora-l. Cine stie ca nu stie, este constient, invata-l. Cine nu
stie ca stie, este adormit, trezeste-l. Cine stie ca stie, este un intelept,
urmeaza-l.”
Simt ca este foarte mult adevar aici, desi tocmai puneam semnul egal intre a sti si
a fi convins! Nu as fi facut-o, daca in ultimii zeci de ani nu ar fi existat o
poluare a termenului “a sti”. Acest termen presupune un rezultat la sfarsitul
unui demers. Stiu dupa ce “stiintez”, dupa cercetare, cautare, cunoastere. Din
pacate, stiinta a devenit un termen cu referire strict tehnica, dar cu aceeasi
anvergura ca si cel de religie si ambele lipsite de spiritualitate. Religie sau stiinta? Religie versus stiinta! Secole de-a randul am fost amprentati de
acest conflict intretinut artificial, care a dus la mistificarea
credintei a stiintei deopotriva. Ambele si-au pierdut componenta acceptiva, devenind
doua demersuri strict cognitive. Acesta este si motivul pentru care atat oameni
de stiinta, cat si credinciosi ai diverselor culte dau dovada de un fanatism feroce.
Candva, demult, religia si stiinta au fost instrumentele constructiei,
ridicand civilizatii si imperii. Acum, imperiul care se construieste le
foloseste pe ambele ca si unelte…
In spatele stiintei “oamenilor de stiinta” s-a strecurat
convingerea ca ei STIU! In spatele credintei maselor s-a strecurat convingerea
ca ei CRED! Iar cele doua tabere nu sunt decat aceeasi imagine in oglinda.
Intorcandu-ne la intelepciunea orientala, “stie” se
suprapune ca inteles peste “cunoaste”, iar luand in calcul mutilarea termenului
de “stiinta” si implicit al lui “a sti”, aceasta interpretare nu mi se pare departe
de adevar.
Proverbul amintit face o trimitere la necesitatea starii de
constienta in procesul cunoasterii, dar si in cel de exprimare a ei. Prostul nu
stie – nu cunoaste, inteleptul stie – cunoaste. Prostul nu este constient de nestiinta sa, inteleptul este constient de
stiinta sa. Astfel, acel “a sti” al prostului devine o convingere bazata pe
nimic, adica pe inconstienta sa. Celalalt “a sti”, al inteleptului, este cunoastere hranita de luciditatea sa.
Si da, prostul stie, stie perfect cum stau lucrurile. El nu
crede, pentru ca acceptarea pe care o presupune credinta l-ar face vulnerabil. Prostul
nu cunoaste nemaiavand loc pentru intrebari si indoieli intre atatea convingeri
si nici nu cerceteaza, cercetarea devenind un nonsens in prezenta certitudinii
ca nu mai are nimic de descoperit. Prostia se exprima hotarat, clar, cu forta
si fara argumentatie.
In ultimul timp intalnesc tot mai des politicieni, preoti,
profesori si academicieni siguri pe ei, cunoscatori ai binelui si adevarului
absolut, refractari la orice critica sau observatie. Presa abunda de articole
in care se clameaza cunoasterea atotbiruitoare asupra unor subiecte delicate
cum ar fi viata extraterestra, viata de dupa moarte sau viata intima… secretele lui Putin, evolutia climei pe urmatoarea suta de ani sau ce ai voie
si ce nu ai voie sa faci in sfanta zi de… ceva. Nici comentariile cititoriilor
nu duc lipsa de verdicte universal valabile precum si de imprecatii la adresa
nenorocitilor care au o alta parere. Fara a confunda nepriceperea, exagerarea
sau deficientele demersului logic cu prostia, indraznesc sa observ ca ea este inconstienta,
autosuficienta, atotcunoscatoare si contagioasa.
Iisus avea dreptate sa fuga...
